În sfârșit, iată și o poză cu mine și Maria, alături de Simona. Cu Simona am fost coleg din clasa I și pot spune că ea reprezintă una dintre amintirile mele luminoase. Era prietenă nedespărțită cu Cristina și, în gimnaziu, noi trei eram mai tot timpul împreună. Plecam de la școală, mergeam prin cofetării, în parc, le conduceam pe fete acasă, râdeam și glumeam, ce mai, clipe de neuitat. Până la urmă, cum era de așteptat, m-am și îndrăgostit.
Dar nu de Simona ci de Cristina. Sufeream în tăcere, pentru că nu știam cum să fac ca să îi dau a înțelege cum stau lucrurile. Până la urmă - eram într-a opta, m-am dus și i-am spus oful meu lui Romi Corcodel. Nici n-am apucat să termin ce aveam ds zis, că el s-a și repezit să mă învețe cum se face în astfel de situații. „Te duci la ea, te uiți în ochii ei și-i zici: Cristina, trebuie să-ți spun ceva foarte important, te iubesc”. Numai că eu nu prea aveam curajul ăsta. Așa că am tot amânat momentul, timp în care am făcut nenumărate repetiții. Romică era regizorul, mă corecta, îmi spunea în ce poziție să stau, cum să țîn mâinile, cât de tare să vorbesc și multe altele. Până la urmă, a venit și ziua cea mare. M-am proțăpit în fața Cristinei și i-am zis: „Cristina, te iubesc”. Săraca fată a înlemnit. Poate că aveam o expresie ciudată, poate că îmi sclipeau ochii altfel decât de obicei. Fapt e că lucrurile nu au ieșit cum îmi doream. Nu mai știu toate amănuntele, dar prietenia noastră s-a stins, mai ales că eu m-am dus la liceu în Sinaia și Cristina la Bușteni. Acum, la întâlnire, am întrebat-o pe Simona ce mai știe de Cristina, dacă mai sunt prietene nedespărțite. Bineînțeles că lucrurile se schimbaseră. Dar eu, oricum, m-am bucurat mult să o regăsesc pe Simona și, prin ea, să-mi amintesc de una din încercările mele ratate de a face declarații de dragoste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu