sâmbătă, 30 aprilie 2011

Svejk 23


— Eu, să vă spun una şi bună, domnule căprar, interveni Švejk, eu sînt soldat bătrîn, am făcut serviciu şi înainte de război, şi-ţi pot spune că înjurăturile şi sudălmile nu ajută la nimic. Cu ani în urmă, cînd eram militar, îmi amintesc că la noi în companie era un ciorbagiu; îi zicea Schreiter. Ăsta tot aşa, se reangajase pentru o ciorbă; putea de mult, de cînd era caporal, să plece acasă, dar şi el era, cum se zice, greu de cap. Şi tot aşa, omul stătea cît era ziulica de mare pe capul ostaşilor; se lipea de noi ca căcatul de cămaşă; cutare lucru nu-i plăcea că nu era bine, cutare lucru iarăşi, cică era împotriva regulamentului; ce să vă mai spun, ne făcea mizerie cum putea, şi cînd îl cătai, ne tot zicea: „Soldaţi sînteţi voi? Ciobani sînteţi!” într-o bună zi, n-am mai putut răbda şi am cerut să ies la kompanienraport.

— Ce vrei? mă întrebă căpitanul.
— Raportez supus, domnule căpitan, că am să mă plîng de domnul feldwebel Schreiter; noi sîntem soldaţii împăratului, şi nu ciobani. Noi slujim pe maiestatea-sa împăratul, noi nu sîntem păzitori de oi.
— Şterge-o, vierme, de aici, cît mai repede, mi-a zis căpitanul.
Dar nu m-am lăsat, l-am rugat frumos să mă scoată la batalionsraport. La batalionsraport, cînd i-am arătat oberstlaitnantului că noi nu sîntem ciobani, că noi sîntem soldaţi imperiali, dumnealui m-a atins cu două zile de carceră; dar eu nu m-am lăsat şi am cerut să mă scoată la regimentsraport. La regimentsraport, după ce l-am lămurit bine pe domnul oberst, dumnealui a zbierat la mine că sînt idiot, zicînd să mă ia toţi dracii. Eu nu m-am lăsat nici mort, şi dă-i: „Cu respect vă raportez, domnule oberst, vă rog să fiu scos la brigaderaport". Colonelul s-a speriat şi a poruncit numaidecît în cancelarie să fie chemat ciorbagiul nostru, Schreiter, şi să-l fi văzut pe dumnealui cum a trebuit să mă roage de iertare, faţă de toţi ofiţerii, pentru vorba aceea „cioban”. Pe urmă, a venit fuga după mine, în curte, şi mi-a zis că s-a isprăvit cu înjurăturile; dar mai zicea că o să aibă el grijă să ajung la închisoarea garnizoanei. Eu am început, de atunci, să fiu cu băgare de seamă, dar pînă la urmă, tot m-a agăţat. Eram în post la magazia de muniţii şi acolo fiecare santinelă scria întotdeauna ceva pe perete. Unii desenau femei în pielea goală, alţii scriau cîte o poezioară. Pe mine nu m-a dus capul la nimic mai bun, şi m-am apucat, într-un moment de plictiseală, să mă iscălesc pe perete tocmai acolo unde stătea scris „Ciorbagiul Schreiter e un stîrv”. Şi al dracului pezevenghiul de ciorbagiu n-a mai stat pe gînduri şi m-a raportat, că se ţinea scai de mine şi mă pîndea ca un cîine. Şi să vezi ghinion, că pe locul acela, deasupra iscăliturii mele, mai era scris ceva în versuri: „Noi nu mergem la răzbel, ba ne şi căcăm pe el”, şi asta în 1912, cînd trebuia să ne ducem în Serbia din pricina domnului consul Prochazka. Aşa că n-au stat mult pe gînduri şi m-au trimis în doi timpi şi trei mişcări la Terezina, în faţa Landsgerichtului. De vreo cincisprezece ori au tot fotografiat peretele magaziei cu cele scrise şi cu iscălitura mea domnii de la tribunalul militar. De zece ori m-au pus să scriu, ca să poată controla scrisul: „Noi nu mergem la răzbel, ba ne şi căcăm pe el”; de cincisprezece ori a trebuit să scriu de faţă cu dumnealor: „Ciorbagiul Schreiter e un stîrv”. În cele din urmă, a venit un specialist şi ăsta m-a pus să scriu: „Era la 29 iulie 1897, cînd Kralovy Dvur a cunoscut grozăvia revărsării cumplite a apelor Elbei”. 
— Încă nu-i de ajuns, spuse judecătorul. Pe noi ne interesează cum e cu căcatul ăla. Dictaţi-i ceva în care să se repete literele, c, a, t. Şi ţin-te, frate, cu dictatul: „cal, cîrn, cîrnat, ars, ras, turnat”. Specialistul se zăpăcise de tot şi mereu întorcea capul înapoi, unde stătea un soldat cu baioneta la armă. În cele din urmă a hotărît ca toată socoteala să fie trimisă la Viena, aşa că mi-a cerut să mai scriu de trei ori: „Şi soarele a început să ardă, dogoarea e grozavă”. Au trimis tot materialul la Viena, ca pînă la urmă să iasă aşa: că tot ce era scris acolo nu era de mîna mea, în afară de iscălitură, pe care o mărturisisem. Pentru isprava asta mi-au dat şase săptămîni, fiindcă, ziceau ei, m-am iscălit cînd eram în post, şi în timpul cît iscăleam pe perete nu puteam păzi magazia


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!