sâmbătă, 7 mai 2011

Plecarea

Nu ştiu un moment mai minunat decât cel al plecării. Nu contează când, unde sau de unde. Contează doar că pleci. Faţă de momentul plecării, cel al sosirii este de-a dreptul trist. Singurul lucru atractiv la sosire este că ea declanşează numărătoarea inversă pentru următoarea plecare. Dacă aş putea, aş pleca tot timpul. M-aş odihni, ca să prind puteri şi aş pleca mai departe, tot mai departe. Pentru că a rămâne, înseamnă a muri. Partir, c'est mourir un peu, zic francezii prin gura lui Alphonse Allais. Dar nu, este exact pe dos. Când pleci, renaşte posibilitatea ca undeva, în cursul călătoriei, să dai peste „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Nu contează cât e de mică şansa asta, cert e că dacă rămâi, o anulezi.
Unii spun că mai important decât plecarea şi decât sosirea este drumul în sine. Pe aceştia îi interesează cum călătoreşti şi nu de ce călătoreşti. Adesea, preocupaţi să călătorească bine, nu observă pe unde îi poartă drumul. Când dau peste „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” trec mai departe, fără să ştie pe lângă ce-au trecut, atenţi cum sunt doar la gropile drumului.
Atunci când nu mai poţi să pleci, când ştii cu precizie că orice s-ar întâmpla tu vei rămâne, atunci eşti deja mort. Şi o să trăieşti mort, până o să mori de-a binelea.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!