O isprava a lui Don Quijote

Despre ceea ce i s-a întîmplat cavalerului nostru după plecarea de la han

Se crăpa de ziuă cînd Don Quijote plecă de la han, voios nevoie mare, mulţumit cum nu se mai poate şi pînă într-atît de tulburat că se vedea armat cavaler, încît fericirea îi da ghes să gonească în galop, cît o ţineau pe mîrţoagă chingile. Dar amintindu-şi sfaturile gazdei în privinţa lucrurilor atît de trebuincioase pe care era nevoie să le aibă cu el, mai cu seamă banii şi rufăria, hotărî să se întoarcă acasă şi să-şi ia de toate, ba şi un scutier pe deasupra, făcîndu-şi socoteala să-l tocmească pe unul din plugarii cu care se învecina, om sărman şi împovărat de copii, dar cît se poate de nimerit pentru slujba de scutier al unui cavaler. Cu acest gînd îl îndrumă către satul lui pe Rocinante, care, simţind că se apropie de iesle, începu să depene din picioare cu atîta foc, încît părea că nici nu mai atinge pămîntul cu copita. Nu bătuse mult drum, cînd deodată i se păru că aude, venind din dreapta, din desişul unei păduri, nişte ţipete ascuţite ca de făptură ce se văicăreşte şi nici n-apucă să le-audă bine că şi rosti:

— Slavă Domnului că m-a învrednicit de mare mila sa, scoţîndu-mi în cale un atît de grabnic prilej de a-mi putea duce la îndeplinire datorinţele îndeletnicirii mele, prilej din care să pot culege roadele gîndurilor mele bune! Strigătele acestea, fără îndoială, sînt ale vreunui nevoiaş sau ale vreunei   nevoiaşe, care, în nevoinţa  în care se află, are nevoie de sprijinul şi de ocrotirea mea.

Şi, smucind frîul, îl mînă pe Rocinante înspre partea de unde i se părea că vin vaietele. Mai făcînd el cîţiva paşi prin pădure, văzu legată de un stejar o iapă, iar de altul, legat un băietan, gol de la brîu în sus, care să tot fi avut cincisprezece ani; el era cel care se văicărea, şi nu din senin, căci îi căra la curele pe spinare o namilă de ţăran, care-şi întovărăşea fiecare lovitură cu cîte o sudalmă şi cîte un imbold, zicîndu-i întruna:

— Na, să te-nveţi să-ţi ţii gura! Na, să te-nveţi să caşti ochii! Iar băietanul răspundea:

— Nu mai fac, stăpîne, să mă trăsnească Dumnezeu dacă mai fac vreodată şi dacă n-am să am de-aici înainte grijă de turmă ca de ochii din cap!

Văzînd ce se petrece, Don Quijote strigă cu glas mînios:

— Cavaler lipsit de cavalerism, rău îţi sade să-ţi pui mintea cu cei fără apărare! Încalecă şi pune mîna pe lance (căci se afla şi o lance sprijinită de stejarul de care era legată iapa), şi-am să te fac eu să pricepi că numai laşii fac ceea ce faci dumneata!

Ţăranul, cînd se pomeni pe cap cu momîia aceea înarmată pînă-n dinţi, care-i-vîra suliţa sub nas, crezu că i-a sunat ceasul, şi, cu vorbe mieroase, îi răspuse :

— Stăpîne cavaler, băietanul ăsta pe care-l pedepsesc e un argat de-al meu, care-mi slujeşte la păzitul turmei de oi ce am pe-aici, prin împrejurimi, şi e în aşa hal de lăsător încît nu-i zi să nu-mi lipsească vreuna, iar dacă-l pedepsesc pentru nebăgarea lui de seamă, sau, mai curînd, pentru furtişag, zice c-o fac de afurisit ce sînt, ca să nu-i plătesc simbria cuvenită, dar pe dumnezeul şi pe sufletul meu dacă nu minte!

—„Minte" în faţa mea, bădărane? zise don Quijote. Pe sfîntul soare care ne luminează dacă nu-ţi trec acuma fierul lăncii ăsteia dintr-o coastă-n cealaltă! Să-l plăteşti îndată şi fără să crîcneşti, că de nu, pe Dumnezeu atoate-ocîrmuitorul, aici pe loc sfîrşesc cu tine şi te nimicesc. Dezleagă-l numaidecît!

Ţăranul puse capul în piept şi, fără multă vorbă, îşi dezlegă argatul, pe care don Quijote îl întrebă cît îi datora stăpînu-său. El îi răspunse că-i datora simbria pe nouă luni, cîte şapte reali pe lună. Don Quijote făcu socoteala şi găsi că suma se urca la şaizeci şi trei de reali, aşa că-i porunci ţăranului să-i scoată fără întîrziere din pungă, dacă-i era dragă viaţa. Ţăranul, vîrît în sperieţi, răspunse că să n-aibă parte de napasta ce-i căzuse pe cap şi de jurămîntul pe care-l făcuse (cu toate că n-apucase să se jure pe nimica) dacă erau atîţia; pentru că mai avea să-i scadă şi să-i pună în socoteală trei perechi de încălţări pe care i le dăduse, şi un real, costul a două rînduri de lipitori, ce pusese el să-i pună cînd fusese bolnav.

— Toate astea-s bune şi frumoase, îi întoarse don Quijote vorba, numai că încălţările şi lipitorile trebuie să rămînă în preţul bicelor pe care i le-ai tras fără să-ţi fi greşit cu nimica, căci dacă el a rupt pielea încălţărilor plătite de dumneata, apoi şi dumneata i-ai rupt lui pielea; iar dacă bărbierul i-a luat sînge   cînd era bolnav, dumneata l-ai sîngerat teafăr-sănătos; aşa că dinspre partea asta nu ţi-e dator cu nimica.

— Din păcate, stăpîne cavaler, n-am bani la mine; dar să vină  Andres cu mine acasă, că i-i dau pe toţi, pînă într-o para.

— Eu, să mă duc cu el? strigă băietanul. Iar? Odată cu capul! Nici prin gînd  nu-mi trece, stăpîne, căci dacă s-o vedea iar singur cu mine, mă jupoaie de viu, ca pe sfântul Bartolomeu!

— Ba n-are s-o facă, îi întoarse vorba Don Quijote. Ajunge să i-o poruncesc eu, şi are să-şi ţină cuvîntul din respect pentru mine, iar dacă-mi şi jură pe sfînta lege a tagmei cavalereşti  în care a fost primit, îl las să plece solobod şi mă pun chezaş pentru plata simbriei.

— Ia seama, măria-ta, stăpîne, la ce vorbeşti, zise iar băietanul, căci stăpînu-meu pe care-l vezi aicea nu-i cavaler nici de leac, şi nici n-a fost primit vreodată în vreo tagmă cavalerească, fiindcă el nu-i altul decît Juan Haldudo chiaburul, sătean din Quintanar.

— N-are-a face, răspunse Don Quijote, fiindcă şi Halduzii pot fi cavaleri, cu atît mai mult cu cît fiecare om e odrasla faptelor sale.

— Asta aşa-i, răspunse Andres. Dar dacă-i vorba de stăpînu-meu, odrasla căror fapte poate fi el, cînd   îmi popreşte simbria, şi sudoarea, şi truda?

— Nu-ţi popresc nimica, frate Andres, îi întoarse vorba ţăranul, dar fă-mi numai hatîrul şi vino cu mine, căci jur pe toate tagmele care-s cavalereşti pe lumea asta c-am să-ţi plătesc tot, aşa cum am spus, pînă într-o para, ba încă şi cu dobîndă.

— De dobîndă te scutesc, zise Don Quijote. Dă-i simbria în reali, şi-s foarte mulţumit cu asta. Dar bagă de seamă să faci aşa cum ai jurat, că de nu, îţi jur şi eu, tot pe jurămîntul pe care ai jurat, că mă voi întoarce să te caut şi să te pedepsesc, şi că nu scapi de mine nici dacă te ascunzi în gaură de şarpe. Iar dacă vrei să ştii cine ţi-o porunceşte, ca să te simţi şi mai vîrtos legat să-ţi ţii jurămîntul, află că eu sînt viteazul Don Quijote de La Mancha, tămăduitorul nedreptăţilor şi obidelor, aşa că rămîneţi cu Dumnezeu, şi să nu-ţi muţi gîndul de la cele făgăduite şi juruite, sub pedeapsa pedepsei de care-am pomenit.

Şi spunînd acestea, dete pinteni lui Rocinante şi se îndreptă cît putu mai grabnic. Ţăranul îl urmări cu privirea, şi cînd îl văzu ieşit din pădure şi pricepu că h-avea de gînd să se mai arate, se înturnă spre argatul său Andres şi-i vorbi aşa:

—  Vin' la taica, băiete, să-ţi plătesc ce-ţi sînt dator, aşa cum mi-a poruncit tămăduitorul obidelor.

— Ţi-o dau cu jurămînt, zise Andres şi poţi fi încredinţat dumneata că n-ai cum să nu îndeplineşti porunca acestui milostiv cavaler, ţie-l Dumnezeu o mie de ani cu viaţă, că după cît e de viteaz  şi de bun judecător, te-a văzut sfîntul dacă nu-mi plăteşti, că se întoarce, şi pe loc face ce-a zis că face.

— Ti-o dau şi eu cu jurămînt, spuse ţăranul doar că de mult ce te iubesc, vreau să-mi sporesc datoria, ca să-ţi pot spori şi plata.

Şi, apucîndu-l de-o mînă, îl legă din nou de stejar şi-i trase la gîrbace, de-l lăsă mai mort.

— Cheamă-l acuma, jupîne Andres, zicea ţăranul, pe tămăduitorul nedreptăţilor, să vezi cum are s-o tămăduiască şi pe asta, cu toate că mă bate gîndul că n-am dus-o la capăt, fiindcă-mi vine chef să te jupoi de viu, aşa cum te temeai.

Pînă în cele din urmă îl dezlegă, totuşi, şi-i dădu drumul să-şi caute judecătorul, ca să-şi ducă la îndeplinire judeţul în care se rostise. Andres plecă tare cătrănit, jurînd să meargă în căutarea viteazului Don Quijote de la Mancha şi să-i povestească de-a fir-în-păr toată pătărania, mai jurînd că şi stăpînul său avea să i-o plătească cu vîrf şi îndesat; cu toate acestea, el plecă plîngînd şi stăpînul său rămase rîzînd. Acesta-i felul în care îndreptă nedreptatea viteazul Don Quijote, care, cum nu se poate mai încîntat de cele întîmplate, căci i se părea că-şi începuse într-un ceas bun şi cu măreţie isprăvile cavalereşti, se îndemna la drum cu multă mulţumire de sine spre satul lui, rostind ca pentru dânsul:

— Ferice te poţi socoti între cîte femei vieţuiesc pe pămînt, o, tu, frumoasă între frumoase, Dulcinea del Toboso, că ţi-a fost ursit de soartă să robeşti voinţei şi meritelor tale pe un cavaler atît de vajnic şi de vestit cum este şi va fi Don Quijote de la Mancha, care, cum ştie o lumea întreagă, doar de ieri armat cavaler, a şi lecuit azi cea mai mare nedreptate şi jignire pe care nelegiuirea o putea închipui şi cruzimea omenească săvîrşi, căci astăzi smulse biciul din mîna acelui neîmblînzit vrăjmaş, care atît de pe nedrept tăbărîse cu bătaia asupra unui biet copil nevolnic!