Trei stari poetice ale lui Rilke

De-a oamenilor vorbă îmi e groază 

De-a oamenilor vorbă îmi e groază.

Ei totul spun atât de desluşit:

asta se cheamă câine şi cealaltă – casă,

şi-aicea e-nceput şi colo e sfârşit.

Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,

ei totul ştiu, ce fi-va şi ce s-a întâmplat; 

pentru ei nici un munte nu mai e minunat;

moşia şi grădina, de zei le pun hotar.

Rămâneţi departe, strig, apărând,

mi-atât de drag s-aud lucrurile cântând.

Le-atingeţi voi: sunt mute şi-ngheţate.

Voi îmi ucideţi lucrurile toate.

Singurătate

Singurătatea ca o ploaie-mi pare.

Din mări ea suie către înserare;

şi din câmpii pierdute-n depărtare

suie la cer, statornicu-i lăcaş

şi-abia din cer se lasă pe oraş.

Şi plouă-n ora vag crepusculară,

când toate străzile spre zori se-ndreaptă,

când trupuri ce nimica nu aflară,

dezamăgit şi trist se trag deoparte;

când oameni care se urăsc de moarte

dorm în acelaşi pat, atât de-aproape:

singurătatea trece-atunci pe ape...

Zi de toamnă 

E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.

Aruncă-ţi umbra peste cadranele solare

şi vânturile pe câmpii le-alungă.

Dă fructelor din urmă porunci să fie pline;

mai dă-le două zile de la sud,

îndeamnă-le s-ajungă coapte bine,

şi toarnă dulce suc în vinul crud.

De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi.

Cel singur va fi singur vreme lungă,

va sta de veghe, lungi scrisori va scri

şi prin alei mereu va rătăci, neliniştit,

când frunzele s-alungă.