Înșelarea

Un îndemn important pe care ni-l dă Cristos este să nu trăim singuri. Ori asta înseamnă mult mai mult decât a trăi doi oameni într-o casă. Doi oameni pot avea un trai în comun, pot dormi în acelaşi pat, dar să fie, în realitate, singuri cuc. Cristos ştie asta, mai ştie şi că suntem foarte slabi şi fără ajutorul lui nu putem face nimic şi atunci intervine. Cum intervine? Simplu de tot: ne spune ce avem de făcut, apoi aşteaptă ca noi să facem. Ar trebui să ne pese unul de celălalt, să ne intereseze ce se întâmplă cu „aproapele nostru”, cu atât mai mult cu cât acel aproape e soţul, soţia, fratele, copilul, mama etc. Şi dacă facem asta având în minte îndemnurile lui Cristos, atunci el îşi va ţine promisiunea: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. (Matei, 18.20)

Poate că unii vor zice că prezenţa lui Cristos în mijlocul oamenilor n-a fost semnalată pe nicăieri, chiar dacă ei s-au strâns câte doi şi câte trei în numele lui. Greşit. Aceştia se aşteaptă, poate, să apară Cristos în carne şi oase, să se materializeze ca să fie văzut. Nici vorbă. Când doi oameni respectă îndemnul, acela de a nu mai fi singuri, Cristos apare de îndată, sub forma iubirii care începe să-i lege.
Se întreabă mulţi: dar la indieni, care nu au nicio treabă cu Cristos, cum funcţionează îndemnurile lui? Cine vine în mijlocul lor, Buddha? Răspunsul iarăşi este simplu: Cristos vine. Pentru că uite cum scrie apostolul Pavel: „Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea.” (Romani, 13.8) Aşadar: dacă iubeşti, indiferent că eşti japonez sau papuaş, ai respectat Legea şi Cristos vine lângă tine. Dacă nu iubeşti, atunci e totul degeaba. Tot Pavel o spune: „Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” (1Corinteni, 13.2)
Există însă, în zilele noastre, un curent potrivnic îndemnurilor lui Cristos. Astăzi, unor oameni nu le pasă de aproapele lor. Ei cred într-un principiu răsturnat, care ar suna cam aşa: „fiecare om trăieşte viața lui”. Dacă vieţuieşti lângă un asemenea om, te-ai ars. Pentru că lui nu-i pasă pur şi simplu de ce faci tu. Dacă bei, dacă te îmbolnăveşti, dacă suferi, dacă îţi pierzi minţile, dacă intri în depresie, dacă nu mai găseşti sensul vieţii, pe el îl lasă rece. Cel mult, îţi spune: „dacă aşa crezi tu că vrei să-ţi trăieşti viaţa, n-ai decât”.
Ce vreau să spun e că am ajuns vremuri în care nu numai că nu ne pasă de oamenii nefericiţi pe care-i vedem pe stradă, nu numai că nu ne interesează vieţile celor care bolesc prin spitale, nu doar că nu avem nimic împotrivă ca oricine să facă orice vrea el în casa lui, cu condiţia să nu ne deranjeze pe noi, dar nici măcar în familie nu ne mai pasă de ce fac ceilalţi. Şi cu toate astea ne închipuim că suntem plini de dragoste...ce înşelare!