Nils Holgersson (5)

Noaptea

Gheaţa asta, într-adevăr înşelătoare, îţi joacă renghiuri. Nimeni nu se poate bizui pe ea. Stratul de gheaţă de pe lacul Vomb se urni peste noapte, izbindu-se într-un loc de ţărm. Şi se întâmplă ca jupân Smirre, un vulpoi care sălăşluia pe acea vreme în partea de răsărit a lacului, în parcul mănăstirii de la Öved, să observe acel loc pe când se afla noaptea la vânătoare de pradă. Jupân vulpoi ochise gâştele sălbatice decuseară, dar nu trăsese nădejde să se întâlnească cu vreuna din ele... Cum însă i se oferea prilejul, trecu imediat pe gheaţă.

Când ajunse aproape de gâştele sălbatice, vulpoiul începu să alunece şi fu nevoit să se încleşteze de gheaţă cu ghearele, ca să nu cadă. Din pricina zgomotului, gâştele se deşteptară şi prinseră a da din aripi, ca să se înalţe în văzduh. Dar vulpoiul le-o luă înainte. Dintr-o săritură înşfăcă de aripă una din gâşte şi o tuli înapoi la ţărm.

Vezi însă că în acea noapte gâştele sălbatice nu fuseseră singure pe gheaţă. Cu ele se afla şi un om, chiar aşa ghemuleţ cum era. Băiatul se trezise în clipa în care gâscanul începuse să dea din aripi. Căzuse pe gheaţă şi rămăsese acolo buimac. Nu putu să-şi dea seama de cele ce se petrecuseră decât după ce văzu un cotei cu picioare lungi alergând pe gheaţă cu o gâscă în gură.

O luă atunci la goană după el, cu gând să scape gâsca de primejdie. Îl auzea destul de bine pe gâscan strigându-i din urmă:

— Bagă de seamă, Năpârstoc! Bagă de seamă!

Dar băiatul îşi zise că nu trebuie să-i fie frică de un câine aşa de mic şi goni de zor înainte.

Gâsca din gura vulpoiului îi auzi clămpănitul galenţilor pe gheaţă şi nu-i veni să creadă că era adevărat. „Vrea oare piciul să mă scape din gura vulpii?” se întrebă ea. Cu toată situaţia jalnică în care se afla, începu să gâgâie din fundul gâtlejului de parcă ar fi voit să râdă.

„Parcă-l văd că alunecă într-o copcă!”... se gândea ea.

Cu toată bezna nopţii, băiatul desluşea însă bine toate crăpăturile şi copcile de pe gheaţă, alergând sprinten pe luciul ei. Acest lucru se datora faptului că avea ochi de spiriduş şi că putea să vadă pe întunericul cel mai adânc. Vedea şi lacul, şi ţărmul, ca şi cum ar fi fost ziua în amiaza mare.

De îndată ce ajunse la ţărm, jupân Smirre o tuli de pe gheaţă. Tocmai se trudea să se caţăre pe malul râpos, când băiatul strigă la el:

— Dă drumul gâştii, ticălosule!

Vulpoiul nu ştia cine strigă, pentru că nu se uita înapoi, ci alerga tot mai iute, încercând să se facă nevăzut.

Ajunse astfel într-o pădure mare, cu fagi neasemuit de frumoşi. Băiatul îl urmărea mereu, fără să se gândească la ce primejdie se expunea. Dimpotrivă, îşi aducea mereu aminte cu cât dispreţ fusese tratat în seara din ajun de către gâştele sălbatice şi voia să le facă dovada că un om, chiar aşa mic cum era el, întrecea în toate orice altă făptură.

Năpârstoc striga mereu după hoţoman, spre a-l face să sloboade prada din gură.

— Ce fel de câine eşti tu, că nu ţi-e ruşine să furi gâscă? îl mustra el. Dă-i drumul repede, căci altfel vezi tu îndată pe naiba! Dă-i drumul, că de nu, o să-i spun stăpânului tău ce fel de purtări ai!

Văzând că e luat drept un câine căruia i-e frică de bătaie, jupân Smirre făcu atâta haz de acest lucru, încât fu cât pe-aci să scape gâsca din gură. Vulpoiul era un mare tâlhar; nu se mulţumea să vâneze numai şoareci de câmp, pe ogoare, ci cuteza să pătrundă în curţile gospodarilor, ca să fure găini şi gâşte. Tot ţinutul se temea de el, şi vulpoiul ştia prea bine acest lucru. De când era mic, nu pomenise totuşi aşa ceva: să-l înfrunte un ţânc!

Băiatul fugea aşa de repede, încât i se părea că fagii cei groşi alunecau pe lângă el şi că distanţa ce-l despărţea de vulpoi se topea văzând cu ochii. În cele din urmă ajunse atât de aproape de el, încât îl apucă de coadă.

— Să ştii că-ţi iau gâsca! strigă piciul, opintindu-se.

Dar nu avu destulă putere să ţină vulpoiul în loc şi acesta îl trase după el, răscolind în jurul băiatului un vârtej de frunze uscate de fag.

Smirre băgă acum de seamă cât de inofensiv era prigonitorul lui. Se opri, puse gâsca pe pământ şi se aşeză cu labele din faţă deasupra ei, ca să nu-i scape din gheare. Tocmai se pregătea să-şi înfigă colţii în gâtlejul păsării, dar înainte de asta ţinu să se răfuiască puţin cu nevolnicul acela de pitic.

— Du-te fuga şi te jeluieşte la stăpânul pădurii căci am de gând să mă-nfrupt chiar acum din gâscă!... îl luă el în râs.

Cel care se miră, când văzu botul ascuţit al câinelui pe care-l fugărise şi îi auzi glasul răguşit de mânie, fu, desigur, băiatul. Supărat însă de faptul că vulpoiul îşi bătea joc de el, uită de frică. Îl apucă pe vulpoi de coadă şi mai vârtos; se propti într-un ciot de fag şi, chiar în clipa în care jupânul se pregătea să-şi înfigă colţii în gâtlejul păsării, prichindelul îl smuci cu toată puterea. Uluit vulpoiul se dădu câţiva paşi înapoi şi-n ăst timp gâsca sălbatică îi scăpă din gheare. Dacă se văzu liberă, gâsca începu să dea dintr-o aripă, căci cealaltă îi era rănită şi abia se putea folosi de ea. Nu vedea nimic pe întuneric ca şi cum ar fi fost oarbă, şi nimeni nu-i putea veni în ajutor. Nefiind în stare să-l ajute, la rândul ei, pe băiat în niciun chip, gâsca îşi căută o ieşire printre ramuri şi de acolo îşi luă iar zborul spre lac.

Dacă văzu una ca asta, Smirre se năpusti atunci asupra piticului.

— Gâsca a scăpat, dar el nu-mi mai scapă! mormăi vulpoiul mai mult pentru sine, cunoscându-se după glas cât era de înverşunat în hotărârea lui.

— Asta s-o crezi fu! îl înfruntă băiatul, foarte mândru de isprava pe care-o făcuse, scăpând gâsca de la moarte.

Năpârstoc se dovedea a fi isteţ: se ţinea tot timpul de coada vulpoiului, şi, ori de câte ori jupânul căuta să-l înhaţe, i-o smucea vârtos, pitindu-se după ea. În frunzişul pădurii se stârni un răscol grozav. Vulpoiul se sucea, se învârtea mereu, înnebunit. Coada se rotea însă la fel, aşa că jupânul nu izbutea să-l înşface pe băiat. Prichindelul era aşa de bucuros de isprava lui încât, la început nu făcea altceva decât să râdă cu hohote şi să-şi bată joc de fiară.

Smirre însă, ca un vânător iscusit ce era, nu se lăsă bătut. Băiatului îi era acum teamă să nu cadă până la urmă în ghearele lui.

Tocmai când se gândea la ce avea să facă, văzu un fag tânăr care crescuse înalt şi subţire ca un băţ. Slobozi repede coada vulpoiului şi se căţără apoi sus, cu gând să ajungă la bolta de frunziş pe care o formau coroane fagilor mai bătrâni. În ăst timp, în zelul şi orbirea lui, jupân Smirre se tot învârtea să-şi apuce coada.

— Ei, jupâne, nu te mai învârti de pomană!... zise băiatul, luându-l în zeflemea.

Vulpoiul nu voi să rămână de ocară că n-a fost în stare să vină de hac unui asemenea flecuşteţ. De aceea se aşeză jos, la rădăcina copacului, ca să stea la pândă. Băiatul nu se simţea tocmai la largul lui pe crenguţa pe care cocoţase. Fagul cel tânăr nu ajungea până sus la bolta de frunziş, aşa cum crezuse el dintru început. În alt copac nu era chip să sară şi nici să coboare nu îndrăznea, căci îl bănuia pe vulpoi pe aproape. Din pricina frigului îşi simţea toate mădularele ţepene şi se temea să nu cadă de pe crenguţă, mai ales că era şi somnoros. Dar teama de a nu cădea cumva îi alungă somnul.

Faptul de a sta noaptea într-o pădure, cocoţat ca vai de lume pe o crenguţă, îi dădea fiori şi-l umplea de groază pe bietul băiat. Niciodată până atunci nu ştiuse ce înseamnă întunericul nopţii. I se părea că toată lumea încremenise, fără nădejde de a mai prinde viaţă vreodată.

Începu apoi să se lumineze de ziuă. Băiatul se bucură că toate cele arătau acum aidoma cum erau, deşi vremea se răcise mult mai tare, ca peste noapte.

Când răsări în sfârşit soarele, el nu era galben, cum se aştepta băiatul, ci roşu învăpăiat. Prichindelului i se părea că soarele se îmbolnăvise şi se întreba care să fie pricina bolii. Poate din cauză că, în lipsa lui, noaptea fusese friguroasă şi întunecoasă...

Razele soarelui cădeau în mănunchiuri mari, curioase să vadă pe dată ce ispravă făcuse noaptea, şi toate celea se înroşeau ca şi cum ar fi avut ceva pe cuget. Norii de pe cer, trunchiurile netede ca mătasea ale fagilor, coamele împletite din crenguţele copacilor, chiciura care acoperea frunzele căzute la pământ, toate minunăţiile acestea se înflăcărau şi se înroşeau.

Tot mai multe mănunchiuri de raze spintecau văzduhul, alungând în cele din urmă groaza nopţii. Tot ce încremenise prindea iarăşi viaţă. Ghionoaia neagră cu gâtul roşu începu să ciocănească într-un trunchi de copac. Veveriţa se ivi din cuibul ei, cu o alună în lăbuţă, se aşeză pe o cracă şi începu s-o dezghioace. Graurul veni în zbor cu un fir de rădăcină în cioc, iar piţigoiul prinse a cânta în vârful unui copac.

Atunci băiatul înţelese că soarele spusese tuturor acelor vieţuitoare mărunte:

— Treziţi-vă şi sculaţi-vă din cuiburile voastre! Iată că am sosit! Nu mai aveţi de ce vă teme.

Dinspre lac se auzeau strigătele gâştelor sălbatice, care se pregăteau de zbor. Nu trecu mult şi toate cele paisprezece gâşte fură văzute zburând deasupra pădurii. Băiatul încercă să le cheme, dar ele zburau atât de sus, încât glasul său nu putu ajunge până la ele. Gâştele credeau că vulpoiul îl mâncase de mult. Nici prin gând nu le trecea să-l mai caute.

Prichindelului îi venea să plângă de spaimă, dar soarele strălucea auriu şi plin de voioşie pe bolta cerului, dând curaj întregii firi.

— Nu-ţi fie teamă de nimic, Nils Holgersson, şi nu fi neliniştit atâta vreme cât eu exist! îl linişti soarele.

P6: Hârjoana gâștelor