Atacul

Strada pe care locuiesc este pe malul stang al raului Bega (banatenii ar zice "al Begheiului"). Pe malul celalalt e o alta strada, care se prelinge pe langa curtea plina de daramaturi a fostei fabrici ceausiste ILSA. Ea leaga Piata Badea Cartan de cladirea Politiei Judetene. De la politie nu trebuie sa mai mergi mult si intri in zona cu Prefectura, cu Posta, adica esti deja aproape de centru. 

Acum cativa ani, Maria mergea la un curs de germana undeva destul de departe. Cand ma duceam s-o iau, de multe ori renuntam la masina, in ideea ca mersul pe jos nu e bun doar pentru oamenii mari ci si pentru copii. La inceput cam protesta fiica-mea, dar pana la urma a indragit si ea plimbarile.

Intr-o zi, am venit pe alt traseu decat cel obisnuit. Am ajuns la Politia Judeteana si acolo m-am gandit sa nu merg direct acasa ci sa trec pe la piata. Luasem o paine, dar imi mai trebuia ceva, poate niste mere, poate cartofi. Asa ca i-am zis Mariei ca schimbam traseul. Chiar la inceputul strazii care merge paralel cu ILSA, am simtit dintr-odata o atingere pe omoplatul drept. M-am intors brusc dar nu am vazut pe nimeni. M-am gandit ca o fi fost vreo pasare, dar ar fi trebuit sa aud falfaitul. Asa ca pana la urma chiar m-am speriat putin - teama de necunoscut, pesemne. I-am spus si Mariei ce mi s-a intamplat, ea a ras si apoi am luat-o catre piata. N-am facut 100 de metri, cand, din curtea cu daramaturi, au aparut cainii. Erau pe putin opt si parea ca asteptasera in liniste sa ajungem acolo, ca sa ne atace. S-au repezit la noi si, intr-o fractiune de secunda, am realizat ca Maria e in pericol. Am urlat sa stea pe loc, m-am interpus intre ea si caini, cu picioarele departate si bratele raschirate, apoi am inceput "dialogul" cu animalele furioase. Am strigat la ele, m-am prefacut ca ma aplec sa iau pietre, dar efectele erau destul de mici. Cainii facusera un fel de semicerc si se tot apropiau latrand. Cate unul, din cand in cand, se repezea pana aproape de mine si atunci trebuia sa urlu la el si sa ma prefac ca arunc cu ceva, drept pentru care se retragea. Ca un facut, nu a trecut nimeni pe strada aia, nici macar o masina, cu toate ca de obicei se circula. Dupa cateva zeci de secunde, mi-a venit ideea sa le dau paine. Cumparasem, cum am spus, paine si luasem una feliata, desi de obicei o iau intreaga. Am inceput sa le arunc feliile una cate una, dar fara niciun rezultat. Pur si simplu nu-i interesa mancarea. Dupa care, ca la un semn, s-au potolit si s-au dus inapoi in curtea lor cu daramaturi. M-am intors catre Maria: nu parea deloc speriata. Ma asteptam sa planga, dar si-a vazut de drum fara niciun comentariu. Acasa, cand am ajuns, nu a povestit intamplarea. 

Si azi ma mai intreb ce-o fi fost atingerea pe care-am simtit-o inainte de atac.