Caminarii

Tot umbland eu sa curat compul de multele fisiere inutile care s-au strans de-a lungul vremii, am dat peste o poza in care apar doi dintre fostii mei colegi de clasa: Dumitrache si Marin. Cu Dumitrache nu aveam cine stie ce relatie, insa pe Marin il consideram prietenul meu cel mai important. Amandoi erau caministi (sau caminari), deci abandonati de parinti si crescuti pe cheltuiala statului. Atat de multa grija avea statul de ei,
incat mai mereu ii auzeai ca au tricofitie, ori alte boli contagioase. Hainele lor erau vesnic sifonate, rupte, nu aveau niciodata ce le trebuia - caiete, creioane, truse de geometrie, calimari etc. Fumau ca turcii si isi luau bataie cu nemiluita. Mereu povesteau de "nea Moldo", un pedagog care cum ii prindea cu ocaua mica, ii snopea cu bataia. Unii fugeau din camin, se duceau sa-si caute parintii, altii furau de prin magazine, erau prinsi si apoi batuti la militie pana recunoasteau si ce n-au facut. Regimul asta de viata ii intarea, asa ca unii dintre ei deveneau spaima celorlalti elevi. Nu te puteai pune cu ei decat daca veneai cu elevi mult mai mari, altfel ti-o luai pe cocoasa rau de tot. Imi aduc aminte de unul dintre ei, pe care il chema Bolba. Acel Bolba era cel mai fioros individ din cati cunoscusem. Parea si putin plecat pe aratura, dar poate ca asta era doar o impresie, datorata felului in care vorbea si in care se misca. 

Eram intr-a cincea si la matematica il aveam profesor pe domnul Bivolaru (Dumnezeu sa-l ierte). Mergea sprijinindu-se intr-un baston noduros, pe care-l folosea si la pedepsirea celor care ii stricau orele, ori care nu invatau cum trebuie. Pedepsele erau executate simplu: cel pedepsit se apleca peste catedra, intinzandu-se cu burta pe ea, apoi domnul Bivolaru ii ardea unul sau mai multe bastoane la fund. Sigur ca nu dadea tare, uneori veneau si fete la pedeapsa, era un fel de rasu-plansu constructiv, pentru ca parca nu-ti convenea sa te faci de rusine in fata clasei. 

Intr-o zi, i-a venit randul lui Bolba sa fie ascultat. Bineinteles ca nu stia nimic, asa ca si-a luat treiul si s-a dus in banca. Dar se pare ca s-a simtit nedreptatit, asa ca a inceput sa comenteze. Domnul Bivolaru ii spunea sa inceteze, el ii dadea inainte si totul a degenerat in asemenea hal, incat la un moment dat Bolba s-a ridicat si s-a dus spre catedra proferand nu stiu ce amenintari. Noi ne facuseram mici, ne era frica de Bolba si ne gandeam ca acum o sa-l infrunte si pe profesor, ceea ce il transforma deja intr-un super-erou. Numai ca domnul Bivolaru n-a stat prea mult pe ganduri si i-a altoit cateva bastoane adevarate. Vad si acum scena, cu norii de praf de creta care ieseau din haina ponosita a lui Bolba la fiecare lovitura. Apoi Bolba s-a intors, s-a dus la locul lui, si-a asezat capul pe banca, l-a acoperit cu mainile si a inceput sa planga. Nu stiu ce am inteles eu din toata povestea, cert e ca din clipa aia ceva s-a schimbat. A fost unul dintre micile episoade care, puse unul langa altul, il fac pe copil sa priceapa ce este viata reala.

Dumitrache si Marin