Cand plec pe undeva, Maria se intristeaza. Cand pleaca ea, la fel. Ma strange in brate, ma pupa, se tot intoarce etc. Apoi, dupa ce ajunge, dorul scade sau chiar dispare - cel putin in forma lui manifesta. Poate ca il simte, dar nu il mai exprima. Acum, spre exemplu, e in America de pe 27 decembrie. Sunt noua zile. Nu telefon, nu mesaj. Ieri am prins-o pe Facebook. Iata dialogul:
M: Da
R: cum merge? e bine?
M: Da
R: de ce nu te vad activa pe chat ?
M: Pentru ca am apasat pe offline
(pauza lunga)
R: daca vrei sa vb cu mine e ok, daca nu nu e nicio suparare
M: Bine
R: ok
M: Ceau
R: ceau
M: Aaa vezi ca miam luat niste pantaloni care o sa iti placa!!!ceau
R: ceau
Replicile Mariei nu par a fi ale unui copil plin de dor, nu-i asa? Precis mai vorbea si cu prietenii ei de 9 ani iar eu o cam impiedicam. Nu m-am suparat nicicum. E copil. Si totusi...
Stiu povetele alea cu "lasa copilul in pace!". Stiu ca asa e, ca nu trebuie sa ceri prea mult, sa-l sufoci etc. Dar tot nu pot zice ca-mi convine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu