sâmbătă, 14 ianuarie 2012

După fluturi

Punctul de pornire în escapadele pe care le făceam împreună cu băieţii din 23 August - strada copilăriei mele, era poiana Opler. De fapt, îi ziceam Oplerul Mare. Urcam pe nişte poteci din marginea lui şi ajungeam în Oplerul Mic. Pe lângă el şerpuia drumul forestier Valea Babei, care ieşea tocmai la Poiana Ţapului. Rareori ajungeam până acolo, obiectivele noastre erau cu totul altele: terenul de tenis din spatele Peleşului, D-ul, care era o adâncitură destul de întinsă, având forma literei D şi pe marginea căruia creşteau tufe imense de flox, cariera de piatră unde băieţii găsiseră două peşteri în care ne târam pe burtă ca să căutăm comori şi câte alte locuri pline de farmec şi mister.
Aproape că nu era zi de vară, primăvară sau toamnă în care să nu ne ducem prin păduri şi întotdeauna aveam ceva de adus acasă: flori, muguri de brad, zmeură, podbal (un fel de brusturi mici cu care înveleau mamele noastre sarmalele), cioate (bucăţi de lemn cu forme ciudate) pe care i le duceam domnului Dăscălescu - bunicul lui Viorel, care le sculpta transformându-le în personaje de poveste, castane, jir, flori de soc şi multe altele de care copiii de azi nici măcar nu au auzit. De multe ori o luam pe poteci ştiute numai de noi şi ajungeam la Vulpărie, iar de acolo urcam la Poiana Regală, de unde aduceam braţe întregi de bujori sălbatici.
Îmi amintesc cum într-o zi, pe drumul forestier, mergeam cu o plasă de fluturi în mână, căutând să prind unii cât mai frumoşi, pentru insectar. Ceva mai în faţă mergea Nicu, iar în spate veneau Adi şi Viorel, discutând. Şi, la un moment dat, l-am auzit pe Adi spunând ceva la care adeseori mă gândisem şi eu, ceva care exprima un sentiment care mă încercase şi pe mine de nenumărate ori. A zis Adi către Viorel: „mă, eu simt foarte clar în mine, aşa, că eu nu am cum să mor, înţelegi? Orice s-ar întâmpla, eu nu am cum să mor!” Oh, ce bine m-am simţit ascultând destăinuirea asta! Eu eram cel mai mic din gaşcă şi îmi doream mereu să fiu ca cei mari. Adi era unul dintre ei, un tip serios, deosebit, şi m-am simţit incredibil de bine să aud tocmai din gura lui confirmarea gândurilor mele. Nu i-am spus nimic, dar nu am uitat niciodată momentul acela.
Ei bine, mă întreb astăzi: unde e sentimentul nemuririi pe care l-am avut cândva, unde s-a dus, pe care drum forestier s-o fi pierdut? Există oare vreun preţ pe care l-aş putea plăti pentru a regăsi acele momente?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!