Din pătimirile lui GOG (2)

MUZICANŢI

CÂND S-A AFLAT că protejez artele, un muzicant macedonean veni să se ofere.

Avea o figură triunghiulară, împodobită cu un smoc enorm de păr roşu. Foarte înalt de statură: mantaua sa, de culoarea urzicii, îi ajungea de abia până la genunchi.

— Ce ştii să faci?

— Am   inventat  o   muzică   nouă,   fără   instrumente. Muzica cea veche nu ştie altceva decât să facă să geamă coardele de maţe, să sufle în tuburi de metal sau să izbească în măgari morţi. Eu m-am descotorosit de mijloacele artificiale de a produce sunetele. Am scris o simfonie pentru sonorităţi naturale, care dă senzaţii absolut neaşteptate şi va fi începutul unei revoluţii în  această artă, de aici înainte îmbătrânită.

— Ce titlu are simfonia dumitale?

— Întrecerea Cometelor.

— După câteva zile voi putea s-o ascult?

— După două zile.

A treia zi mă înştiinţă că totul era gata. Sala de muzică fusese acoperită în fund cu o perdea de mătase argintie. Nu se vedeau astfel nici instrumente, nici muzicanţi.

O fluierătură lungă, ca un geamăt, ca zgomotul pe care-l face crivăţul, când intră prin crăpături, anunţă începutul concertului. Apoi, din dosul perdelei se ridică un bâzâit înfundat şi intermitent, ca dintr-un stup. O ţâşnitură de apă, izvorând dintr-o fântână nevăzută îl acompanie cu săriturile sale surde şi se auzi în acelaşi timp o melodie stridentă, ca nişte pile frecate cu furie unele de altele. Dar totul fu dominat, deodată, de un cor solemn de mugete de lei, care exprimau foamea cea mare a deşertului, disperarea ferocităţii, teroarea imposibilului. Mătasea perdelei tremura; unii din tovarăşii mei îngălbeniră.

Deodată, linişte; prima parte se terminase. A doua începu prin bătăi repezi de ciocane pe nicovale, urmate imediat de un foşnet de artificii în delir, foşnet mărit de exploziile astmatice ale unui motor. Un clinchet tumultuos de pahare, ca şi când cineva ar mişca în cadenţă o armată de cristaluri, marcă începutul allegro-ului, care continuă cu variaţiile glumeţe ale unui rezervor de gaz.

Dar totul fu acoperit de un bocet gutural de voci feminine, întrerupt, la intervale regulate, de accesele unui râs isteric. Un bubuit sec şi sacadat, ca de cai în galop, puse capăt părţii a doua.

A treia începu cu ciocănituri grăbite, ca şi când dincolo de perdea nenumărate mâini scriau la maşină; acestea se liniştiră încet, încet, ca o ploaie care se sfârşeşte şi se ridicară nişte urlete neomeneşti, ca de lupi uriaşi, înnebuniţi de foame. Îndată ce încetară, un zgomot ca de ventilatoare umplu sala, însoţit de un foşnet care amintea mişcarea pe care o face un popor de viermi de mătase, printre frunzele de dud. Un mormăit surd, ca o căldare de apă care fierbe, acompania totul. Urmară şuierături de mierle, un gungurit de porumbei, un ţipăt de cucuvea şi un zgomot insistent de lemne lovite în crescendo. Apoi, imediat ciocanele începură iar să bată, leii să răgească, pilele să scârţâie, motorul să explodeze. Puţin câte puţin, se adăugară şuierături de locomotive, urlete de sirene, focuri de arme, chelălăit de claxoane, zdrăngănit de fiare, toate duse până la un paroxism aşa de intens, încât nu se mai deosebeau sunete anumite, ci erai asurzit de o bubuitură formidabilă şi compactă, care se izbea de pereţi, ca şi când ar fi vrut să-i dărâme.

Tăcerea care urmă pe neaşteptate fu ca o înviorare nenaturală, o reînviere din nimic. Simfonia se terminase.

Nimeni nu aplaudă. După câteva minute, ieşi de după perdea, prudent şi transpirat, smocul de culoarea porumbelului al macedoneanului. Ochii de ardezie păreau că-i ies din cap, ca să cerşească un compliment. Am fost fără milă, acest clown balcanic era prea lipsit de bună cuviinţă.

În ziua următoare, îmi propuse să execute altă simfonie: Delirul cocoşilor-titani. Refuzai. Plecă posomorit, cu un cec de o mie dolari în buzunar, semnat de mine.

După mai puţin de o săptămână, se înfăţişă un alt muzicant. El sosi la poarta de răsărit a oraşului New-Parthenon, cu o încărcătură enormă de lăzi. Îl primii. Acesta era un bolivian, cu obrazul arămiu, dominat de un nas ca un pumnal.

-   Am inventat, îmi spuse el, muzica tăcerii. Vreţi să fiţi cel dintâi care o ascultă?

-  Muzica tăcerii?

- Orice muzică tinde spre tăcere şi puterea ei stă în pauzele dintre un sunet şi altul. Vechii compozitori au încă nevoie de acest sprijin armonic, spre a elibera tăcerea din misterul său. Eu am găsit mijlocul de a suprima schela superficială a notelor şi ofer tăcerea în starea sa de puritate originală.

În seara următoare intrai în sala de muzică.

În fund, vreo douăzeci de executanţi erau aşezaţi în semicerc, împrejurul scenei. Aveau în mâini instrumentele obişnuite fiecărei orchestre: viori, violoncele, flaute, trompete. Nu lipsea nici toba mare. Toţi erau nemişcaţi, rigizi, ficşi, ca nişte mumii în haine negre. Nici unul nu întorcea capul şi nu se apleca peste pupitru. Privii mai bine. Deasupra plastroanelor albe, toate capetele erau la fel: capete enigmatice de manechine de ceară, cadavre artificiale. Aceiaşi ochi de sticlă, aceleaşi buze de carmin, acelaşi nas roşcat şi puţin lustruit.

Bolivianul se urcă pe scenă şi dădu semnalul de începere, lovind pupitrul cu o lungă baghetă albă. Nici unul nu se mişcă; nu se auzi nici un sunet. Singur dirijorul se agita, ridicând ochii în sus, ca şi când ar fi ascultat o melodie numai de el percepută; apoi se întorcea la dreapta şi la stânga, fixând pe muzicanţii spectrali şi figurile lor de ceară şi indica cu bagheta când un pianissimo, când un presto, cu o uşoară ridicare din umeri, care făcea să te gândeşti la o fantomă în agonie. Cei patruzeci de ochi de porţelan îl fixau cu o expresie comună de ură neputincioasă.

La sfârşit, maestrul, întinzând pentru ultima dată - cu capul plecat - vastele sale urechi înroşite, se întoarse spre noi cu un zâmbet de triumf. Înaintai spre ei şi rupsei din carnetul meu un cec, pe care nu ezitai să-l semnez. În dimineaţa următoare plecă cu lăzile sale plumbuite, foarte vesel, fredonând, după cum mi se spuse, aceste versuri:

Para marchar yo solo por la tierra

No hay fuerzas en mi alma...

Din ziua aceea, n-am mai dorit alte concerte în casa mea.
Giovanni Papini - GOG