Ispravile lui Pacala (4)

Fuga

Noaptea coperea-ntreg satul cu mantaua-i înstelată

Şi se odihnea, prin case, lumea-n visuri cufundată.

Numai fraţii n-aveau tihnă... se găteau de lungă cale.

— Sec noroc avurăm, Doamne! Sec! ziceau cei doi, cu jale.

Cum să părăsim, măi frate, cum? atâta bogăţie.

În bănet ei îşi vârâră mâinile cu lăcomie,

Îndesară prin şerpare cât putut-au îndesa.

Iar Păcală? El plecat-a făr’ să ia... nici o para!

— Trage uşa după tine! strigă fraţii-i, când să iasă.

Şi s-au dus... p-aici încolo... “Bun rămas, ogradă, casă!”

Dar pe drum când se uitară la Păcală... ce să vadă!

Steteră şi se-ncruciră. Nici nu le venea să creadă.

El scosese uşa casei, din ţâţâni, cât e de mare

Şi venea cu ea târând-o după sine pe cărare.

— Ce-ai făcut? De glume-ţi arde? Nu eşti zdravăn, măi creştine?

— Păi... v-ascult! Nu voi mi-aţi zis-o: trage uşa după tine?

— Noi? S-o-nchizi ţi-am zis, la naiba! N-am zis s-o târăşti pe drum!

...Las-o focului şi vino! Că se face ziuă-acum!

— Ce?... se oţărî Păcală. Vreţi s-o lepăd? Iacă ba!

Las’, că-n cale... cine ştie ce-ajutor ne poate da?

Şi s-au dus, s-au dus întruna, pe cărări nemaiumblate,

Dânşii cu mâhnirea-n suflet, iară el... cu uşa-n spate.

Tot au mers... întreagă noaptea; ziua toată, până-n seară,

Până când, într-o pădure, mi-i ajunse noaptea iară.

Unde să mai mearg-acuma? Înaintea lor mijea

Un stejar al cărui creştet sus cu norii se-nfrăţea.

— Ne ajunge, mi se pare, câtă fuguliţ-am tras.

— Să rămânem, zise unul, până mâine-aci de mas.

— Jos, aci? grăi Păcală. Sub stejar? Aş! Cum îţi vine?

S-ar putea să dea, la noapte, peste noi... te-nchină cine!

Eu mai bine sus aş crede, în stejar, să ne suim,

Acolo, pe câte-o cracă, mai tihniţi o să dormim.

— Bine zici. Şi se urcară, cât ai bate din amnar.

Iar Păcală?... nu se urcă numai dânsul în stejar,

Ia cu el şi-a casei uşă, ce-n spinare-o adusese.

Luna mi-i privea c-un zâmbet, printre ramurile dese.

Dar abia ajung flăcăii sus, abia se cuibăresc,

Numai ce aud un foşnet... şi... deodată... ce zăresc?

Oameni mulţi... vro doisprezece! Toţi cu saci rotunzi pe spate,

Şi la brâu cu lungi cuţite, cu pistoale-ncovoiate.

Din desiş, pe-o cărăruie naintau cu paşii grei,

Tocmai spre stejarul falnic, ce-i adăpostea pe ei.

Sub stejar se adunară: — Iat-aici-i loc bun de stat,

Să şedem! grăit-a unul. Să-mpărţim ce-am câştigat!

Dând din spate-apoi de-a rândul sacii cu scumpeturi jos,

Aşezatu-s-au pe iarbă sub stejarul cel stufos.

Ce erau ei, pasămite, haidamacii ăia, toţi?

D-ăi ce se aţin la drumuri: nişte ucigaşi şi hoţi.

Vor fi strâns de gât, pesemne, vrun bogat, îl jefuiră

Şi cu-averea-i, ca s-o-mpartă, sub acel stejar veniră.

Fraţii din copac, văzându-i: — Am păţit-o! se gândeau.

Cei mari — mai ales — de frică, nici să sufle nu-ndrăzneau.

Dar pe când ei stau, ca lemnul, fără grai şi nemişcaţi,

Numai ce-l aud de-alături pe Păcală: — Valeu!... fraţi!...

Uşa naibii!... vrea să-mi scape!

— Taci, mă! îi şoptesc cei doi.

Ţine-o!... nu cumva să cadă! că s-a mântuit cu noi.

Aş! pân’ să-i şoptească “ţine-o!” dura! uşa i-a scăpat.

Şi de sus, din cracă-n cracă, până jos a lunecat.

...Auzind ciudatul vuiet: “Doamne!” hoţii-ncremenesc.

“Ce-o fi asta?”... Şi deodată, ţâşt!... la fugă mi-o tulesc.

Lasă jos acolo toată bogăţia ce-au adus.

Când văzur-aşa flăcăii, îşi făcură cruce sus:

— Ei! acum s-o ştergem, iute, până nu vin hoţii iar!

Apoi într-o clipă — iată-i jos, pe toţi trei, din stejar.

Dar zărind prin iarb-atâtea lucruri scumpe risipite,

Colo, saci cu bani, alături, scule d-aur strălucite:

Se putea cu mâna goală s-o zbughească? Cei mai mari,

Iau şi bani, aleg şi scule de prin saci de la tâlhari.

Iar Păcală? sta deoparte... la-nceput, doar îi privea,

Ca să ia ceva şi dânsul, nici prin minte nu-i trecea.

Când deodat-un sac zăreşte, plin tot... numai cu tămâie.

— Lucru sfânt! păcat, pe mână tâlhărească să rămâie!

Vino, sacule, tu-ncoace! Şi pe-un umăr l-a săltat.

Din grămada de scumpeturi doar atât el a luat!

* * *

Haraminii, arşi de spaimă, în acest timp, ce făcură?

Tupilaţi pe ici, pe colo, steteră ei cât stătură,

Pân-odată, cel mai mare: — Ei, drăcie!... cum adică?

Mult o să mai stăm prin tufe? Ne-nfricarăm de nimică!

— Zău aşa! vro doi răspuns-au. Şi-adunându-se grămadă,

Spre stejar din nou se-ndreaptă. Când acolo... ce să vadă?

— Ian uitaţi-vă! Trei oameni! (îndârjit vătaful zice )

Scotocesc prin sacii noştri, parcă nici n-am fi p-aice!

Ăştia vor fi fost pesemne adineaori în copac,

De ne puseră pe goană! Ce?... credeaţi că e vrun drac?

Repede! Pe ei, tovarăşi! Hai, să le-arătăm noi lor!

.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .

Cei trei fraţi, văzându-i însă, ia-o, nene, la picior!

O tuliră prin pădure, cât mai repede putură.

Iar tâlharii? după dânşii! fluierând, strigând din gură.
Petre Dulfu

P5