Mici poeme in proza ale lui Baudelaire (3)

Crezul artistului

Cât de pătrunzător e sfârşitul zilelor de toamnă! O! Pătrunzător până la durere, căci sunt anumite senzaţii delicioase al căror vag nu înlătură intensitatea; şi nu este vârf mai ascuţit ca al infinitului.

Ce neasemuită plăcere să-ţi îneci privirile în nemărginirea cerului şi a mării! Singurătate, linişte, castitate fără de seamăn a azurului - o mică pânză tremurând în zare, aidoma prin micime şi singurătate cu existenţa mea fără leac, monotonă melodie a valurilor, toate cugetă prin mine, ori eu gândesc prin ele (căci în măreţia visării, eul se pierde repede); ele cugetă, zic, dar în chip muzical şi pitoresc, fără arguţii, fără silogisme, fără deducţii.

Totuşi, aceste gânduri, fie că pornesc din mine ori că se înalţă din lucruri, curând se fac prea intense. Vigoarea în voluptate creează o stare de rău şi o suferinţă adevărată. Nervii mei prea încordaţi nu mai dau decât vibraţii ţipătoare şi dureroase.

lar acum profunzimea cerului mă copleşeşte; limpezimea lui mă scoate din fire. Nesimţirea mării, neclintirea priveliştii mă revoltă... Ah! trebuie să sufăr necontenit, ori neconenit să fug de frumos? Natură, vrăjitoare neînduplecată, rivală veşnic biruitoare, cruţă-mă! Nu-mi mai ispiti dorinţele şi orgoliul! Studiul frumosului e un duel în care artistul ţipă de spaimă înainte de a fi învins.