Azi, la școală, așteptând-o pe Maria, am asistat la show-ul produs de niște mămici împreună cu odraslele lor multiculturale. A fost ceva fa-bu-los. Au strigat, au chițăit, s-au lăsat pe vine, și-au clătinat coamele de păr, au râs paranoic, și-au pasat jucării de-ale copiilor și multe alte lucruri care eu credeam că se petrec doar în filmele cu Meryl Streep - alea de genul „Mamma mia”. Uite cam cum arătau, într-un moment de acalmie:
Ei bine, ca să pună capac, i-au cântat unuia dintre copii „Happy Birthday” până au răgușit. Iar mie mi-au venit rapid în memorie marile sărbătoriri pe care le organizam în prima tinerețe cu ocazia fiecărei zile de 20 august. Nu îmi cânta nimeni „Happy Birthday”, în schimb puneam Led Zeppelin de se auzea până în vârful Caraimanului și beam vinuri adevărate noaptea întreagă, în jurul focului din curte pe care prăjeam chintale de hartane. Fac pariu că ăștia de pe-aici se rezumă la „Happy Birthday”. Cântă ce cântă, mănâncă o felie de tort și se duc de unde-au venit. Pe când noi... e he he! Toată treaba se lăsa cu o schimbare de paradigmă, pentru că după ce beam și mâncam precum sparții, descopeream că viața nu este ceea ce pare. La urma urmei, dacă nu obții schimbarea asta măcar pentru câteva ore (indiferent de prețul pe care-l plătești după), la ce bun să mai sărbătorești? De ce să pierzi timpul cântând „Happy Birthday”? Doar așa, ca să zici că ți-ai făcut datoria față de sărbătorit? Nu merge, nemții ăștia sunt niște... nu știu ce sunt, dar dacă nu o să găsesc și unii cărora le place să mai schimbe paradigma, am încurcat-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu