Ispravile lui Pacala (8)

La oi

Popa şi-a ţinut cuvântul. Pe Păcală l-a trimes,

Chiar în dimineaţa-aceea, să păzească oi la şes.

El s-a dus. Şi-n larg afară, stând la umbra unui fag,

Scoase fluierul şi prinse a cânta cu mare drag.

Iară oile-mprejuru-i — parcă le-ncinsese-un foc —

Cum îi auziră cântul, toate s-au pornit pe joc!

Când văzu aşa Păcală: — He-he! zise, bine-mi pare.

S-a mai pomenit pe lume fluier ca acesta oare?

Nu l-aş da pe-o ţară-ntreagă! Âsta-i fluier fermecat,

Nu degeaba doar, din ceruri, Domnul însuşi mi l-a dat!

Nu cânt încă tocmai bine, dar cu timpul voi cânta.

Şi să mai vedeţi atuncea turma mea cum va juca.

Apoi, dă-i voios nainte, cântă!... cântă!... până-n seară.

Iar oiţele-mprejuru-i, ca nebune... tot jucară.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Domnul zilei, mândrul soare, dup-un deal când scăpătase,

Hai cu turma-i şi Păcală, pe-ndelete, către casă.

Rupte cum erau de foame şi de joc, mioarele,

Pe cărări abia cu trudă îşi târau picioarele.

Popa, le-aştepta-n portiţă. — Vai de mine! măi argate,

Ce-i cu oile acestea, de-s aşa debălăzate?

Sunt bolnave?

— Aş, stăpâne! nu-s bolnave... sunt trudite,

Că pe câmp, în loc să pască, tot jucară ca smintite!

— Ce spui! Ia să văd, mănâncă? Dă-le-un braţ de fân, băiete!

— Să le dau! grăi Păcală. Şi din şură fân le dete.

Ele cum zăriră fânul, prinser-a-mbuca de foc.

Popa a intrat în casă. Inima-i veni la loc.

“N-au nimic”, gândea-ntru sine.

Dar în ceealaltă seară,

Oile, de foame, late i-au venit acasă iară.

Sear-a treia, moarte-aproape!

— Vai, vai!... mi se prăpădesc!

Cum le-o fi păzind el oare? Mâine am să-l urmăresc.

Apoi ziua următoare, când argatul iar plecă

Spre izlaz, în zori, cu turma, hai şi popa, se sculă.

După el tiptil se duse... între nişte spini stătu:

Iac-aşa... să nu mă simtă!

Aş! Păcală îl văzu.

Şi-ncepu cu foc să cânte. Iară oile-au lăsat

Iarba şi-ncepură jocul. Popa... a rămas holbat.

— Uite, mă! Drăcia naibii! Pentru asta-mi vine dară

Moartă de flămândă-acasă turma-n fiecare seară?

Doamne! se mira-ntru sine. Când, minune şi mai mare?

Numai ce se pomeneşte, hop, şi el, în sus că sare.

Şi sărea, măi nene, popa... şi juca-ntre spini, săracul,

Făr’ să vreie, hopa-tropa — de credeai că-l poartă dracul.

Iar, cu fluieru-i, argatul face câţiva paşi nainte,

Se aşează-n faţa popii... Şi să vezi joc pe părinte!

Şi să fi văzut în ochii lui Păcală bucurie,

Când în spini vedea cum popa: haina, barba şi-o sfăşie?

— Ho! părintele strigat-a. Vrei să cânţi, bre, până mâine?

Nu-ţi ajunge?

Iar Păcală: — Ce?... te mâniaşi, stăpâne?

Popa-şi îmblânzeşte graiul: — Stăi, băiete, nu cânta!

Ce vrei?... să tot joc acilea, până sufletul mi-oi da?

Aş! Păcală, dă-i nainte! Cântă, cântă, şi mai şi!

Din cântat abia la prânzul de amiază se opri.

* * *

Când soseşte-acasă popa, zgâriat şi zdrenţuit,

Preoteasa-şi face cruce. — Vai, părinte, ce-ai păţit?

— Ce-am văzut eu, dragă, nimeni n-a văzut pe-acest pământ

Şi păţania de astăzi, n-am s-o uit... nici în mormânt!

Cel trimis la câmp cu turma nu e om precum s-arată,

Ci sub chip de om: vrun diavol, bată-l Precista să-l bată!

Şi-ncepu să-i spună toate: cum argatul a cântat;

Oile, când auziră, cum s-au pus p-un joc turbat.

— Ba nici eu, cât sunt de popă, n-a fost chip să stau pe loc:

Mă trezii — ca o sfârlează — între spini jucând de foc!

— Ia taci! zise preoteasa. Mie-mi spui aşa poveşti?

— Dacă n-am spus adevărul, mâine mort să mă găseşti!

— Nu te mai jura degeaba!

— Cum, femeie, nu mă crezi?

Bine, lasă pân’ diseară, când s-o-ntoarce; şi-ai să vezi!

— Nu cred, nu... orice mi-ai spune!

Scăpătase mândrul soare.

Preoteasa-n podul casei, căuta nişte fuioare.

Pân’ să le adune toate, să le facă legătură,

Numai iacă şi Păcală, hop! cu turma-n bătătură.

Popa l-a chemat năuntru: — Ia stăi, şi mai zi colea...

Vrea şi dumneaei s-audă.

— Cine?

— Preoteasa mea.

Este-n pod. Ea nu mă crede, cum cânţi tu de minunat.

La început, Păcală nu vrea. — Sunt sătul azi de cântat!

Dar văzând că tot îl roagă: — Bine. Să mai cânt oleacă!

Popii, ca să nu mai joace, ştiţi ce-i dete-n gând să facă?

De picioare două pietre, cât bostanul, îşi legase,

Ba, se mai ţinea cu mâna şi de scaun şi de masă.

Şi când începu flăcăul a cânta, colea, de joc,

O chindie, o bătută, dintre cele mai cu foc,

Preoteasa, de fuioare să-şi mai vadă, se putea?

Aş! sub ale ei călcâie podul casei duduia.

|upăia-n pod sus, măi nene, din picioare preoteasa,

Tropăia, juca, sărmana... mai să se dărâme casa!

Când văzu aşa Păcală, dă-i! }n cânt şi-a pus tot focul!

Şi cu cât iuţea el cântul, îşi iuţea şi dânsa jocul.

Până ce să vezi? buimacă, tot jucând cu-nfierbântare,

Buf! căzu din pod în tindă... şi-a rămas făr’ de suflare.

— Vai, vai! Ce-mi făcuşi, argate?

— Păi dacă m-ai pus să-i cânt...

— Mă lăsaşi făr’ de soţie!

— De! s-o ierte Tatăl Sfânt!

Ce? te-ai mâniat, părinte?

Popa, tremurând de-amar,

Îşi ascunse-n palme faţa... trebui să tacă iar.

Petre Dulfu