duminică, 18 martie 2012

Ispravile lui Pacala (9)


Boii lui Păcală
Iată ce suntem pe lume: nişte umbre trecătoare!
Îşi zicea-ntru sine popa, dimineaţa următoare.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
...şi a treia zi, porneşte pe iubita lui soţie,
Cu alai, cu cinste multă, spre locaşul de vecie.

Oamenii văzându-i jalea, între ei se bucurau...
Popa nu vedea pe nimeni, lacrămi ochii lui vărsau.
— De! ziceau din grai sătenii. Tot plăceri! Necazuri nu-s?
Vezi? Orice s-ar zice, geaba! tot nu doarme Ăl de sus!
Nu loveşte el pe nimeni cu măciuca-n cap deodată,
Însă nici nu scapă nimeni pe pământ de-a lui răsplată!

* * *
Se-nnoptase. Pe la vetre, toţi din sat dormeau în tihnă.
Numai popa-n aşternutu-i nu-şi găsea defel odihnă.
— Mi-ai făcut-o iar, duşmane! mi-ai făcut-o îndesată!
Dar ţi-oi face-o şi eu ţie, las’ pe mine astădată!
Până n-o cânta-n pomi cucul, nu voieşti să pleci? Sărace!
Au să-ţi cânte mâine cucii, p-altă lume, fii pe pace!
Apoi cum s-albi de ziuă, la Pacală merse iute:
— Ei, argate,-njugă boii şi-n pădure astăzi du-te
Lemne să-mi aduci cu carul. Nu de ici de la Izvor,
Mai din deal vroi astăzi lemne, de la Cuibul Urşilor!
Acolo sunt lemne bune!
— De, Păcal-a zis, prea bine!
De-acolo ţi-aduc, părinte! tot un drac e pentru mine!
şi-njugând pe dată boii, o luă voios la drum.
Popa se uita din poartă: — Ei! scăpai de el acum!
Unde-l trimesei, pădurea plină-i de sălbătăciuni,
Câţi se duc, acolo-şi lasă oasele prin văgăuni.
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
...Iar Păcală: “Hăis, Murgilă!” boilor pe drum grăia,
“Cea, Zorilă!” şi cu carul spre pădure tot suia.
Iată-l, spre amiazi, la Cuibul Urşilor în munţi ajuns!
Până-n inima pădurii, cu plăvanii a pătruns.
Iar acolo-ntr-o poiană, sub o râpă, se opri
şi din jug scoţându-şi boii, de-un stejar îi priponi.
Apoi, hai, să cate lemne. Dară, când venea napoi
De pe unde colindase... ce să vază? Bieţii boi
Se zbăteau ca arşi, în funii... căci se pomeniră, ţup!
C-un ursoi deodată-n faţă şi c-o namilă de lup!
“Măi, măi, măi!” Păcală-ncepe întru sine-a se mira,

“Lupi şi urşi destui văzut-am, dar de-aşa mărime: ba!”
Apoi strigă: — Ho! dihănii ce-ncurcaţi p-aici poiana?
Vă mănâncă pielea, poate?... Vreţi ca să vă scutur blana?
Aş! lighioile... de vorbă, credeţi c-au voit să ştie?
Tăbărăsc pe boi îndată şi s-apucă să-i sfâşie.
— A! le zise-atunci flăcăul. Vasăzică... n-ascultaţi?
La ospăţ aici venirăţi? Boii vreţi să mi-i mâncaţi?
Bine! ospătaţi nainte! Dar să ştiţi că-n loc de boi,
Carul încărcat cu lemne mi-l veţi duce-acasă voi!
şi le dete bună pace, foamea să şi-o potolească...
Iar într-un târziu: — Ei drace! burta vreţi să vă plesnească?
De ajuns! Din boi, sărmanii, oase goale mi-aţi lăsat.
Ia poftim... la jug acuma! Hrană pentru ce v-am dat?
Apoi, haide... cu toporul, pe din dos, pe nevăzute,
Înspre lacomele fiare îşi îndreaptă paşii, iute.
şi deodată, — cum şi ce fel, el o ştie!, — pe lighioi
Le-a vârât în jug cu gâtul, pe-amândouă, ca pe boi:
Ursu-n dreapta, lupu-n stânga...
“Iac-aşa!” gândea-ntru sine,
“Bun de tot. Cu boii popii, lemne-aş fi cărat puţine.
Prea erau flămânzi! Acuma pot să pun buşteni destui,
N-am de ce mă teme. Boii îmi sunt tobă de sătui.”
Prinse-a pune apoi la trunchiuri. Iar când carul şi-l văzu
Încărcat, cu vârf, de lemne: “Cea, Lupane!” începu,
“Hăis, Martine! Hăis, lighioană!” Ursul mormăia, sărea;
Lupul se smucea să scape. Dar Păcală nu glumea.
Când mi-i arse c-o prăjină, carul le păru uşor.
Îl târau... să se sfărâme roatele pe urma lor!
Alergau câte-o bucată, mai stăteau, săreau în loc,
Până când simţeau prăjina; apoi iar trăgeau de foc!
Cam aşa el, din pădure, carul până-n sat şi-l duce.
Câţi îl întâlnesc în cale, stau din mers, făcându-şi cruce.
Iată-mi-l la poarta popii. — Hai, deschide-mi, taică, hai!
Popa, când zări din curte cele două fiare: — Vai!
Ba deschidă-ţi dracii poarta! Piei, Satano, piei! răspunse.
şi-alergând spre uşa tinzii, după uşă se ascunse.
— Hai, părinte! Mi-aş deschide singur, n-aş sta să te chem.
Dar mi-s boii cam zburdalnici; o să-şi ieie vânt, mă tem.
— Ieie-şi! ducă-se-n pustiuri! popa din năuntru-i zise.
Nu-ţi deschid!
Atunci, Păcală poarta singur şi-o deschise:
şi cu caru-a tras în curte. Popa-n cas-a alergat,
şi scoţându-şi pe fereastră capul: — Mă! ai căpiat?
Ce-s dihăniile astea? Fugi cu dânsele napoi!
Cum cutezi, pe cap, duşmane, să-mi aduci aşa lighioi?
Iar Păcală: — Ce dihănii? Ce lighioi? Sunt boii mei,
Preacinstitule părinte. ş-încă ce boi buni!... ehei!
Au puteri, cât doisprezece! Când ai şti ce bine trag!
Să-i slobod din jug acuma, că-s trudiţi, — şi-n grajd să-i bag,
Să le dau ceva să-mbuce.
— Ce-ai zis? Altă treabă n-ai?
Să-mi sfâşie şi juncanii? Să rămân şi făr’ de cai?
Scoate-mi, tartorule, iute! iazmele din bătătură!
— De, stăpâne! cumpănit-ai vorba ce-ţi ieşi din gură?
Aste iazme-ţi prăpădiră boişorii amândoi;
Eu le-am pus la jug pe ele! şi ţi le-adusei drept boi!
Să le dau acuma drumul? N-am decât să mă supun!
Dar să nu-mi găseşti vreo vină mai apoi! atâta-ţi spun!
— Hai odată! dă-le-ncolo! N-auzi bine? Surd eşti oare?
— Na! poftim! grăi Păcală, dejugând cu zor pe fiare.
Ursul, lupul — bodaproste! — slobozi când se pomeniră,
Ţâşt! pe poartă, ca din puşcă! spre pădure mi-o tuliră.
Popa, uşurat o clipă, mai în tihnă răsufla.
Ce folos? Scăpă de fiare; de Păcală însă ba.
şi când îl zărea prin curte, şi când se gândea apoi
După toate celelalte, c-a rămas şi făr’ de boi:
Sângele-i fierbea-n tot trupul, nu-şi găsea astâmpărare.
Îi venea să-şi smulgă barba, pletele, de supărare!
Petre Dulfu


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!