Mici intamplari cu animale (16)

Miros de primejdie

Foarte multe şi dezastruoase experienţe au avut cele mai multe animale în contactul lor cu omul, încît s-a sedimentat în firea lor, ca un instinct de temelie, frica de acesta. Oricît ar fi de înzestrate unele animale cu arme de apărare şi de atac mult superioare celor fizice ale omului, din vechimile adînci au recunoscut superioritatea acestei fiinţe care a născocit unelte şi meşteşuguri pe care ele, animalele, nu le pot egala. În afară de situaţii excepţionale, primul impuls al animalelor ajunse în faţa omului este să fugă, să scape. Aceasta o constată si vînă­torii de fiare mari - urşi, mistreţi, lei, tigri, elefanţi, rino­ceri etc.

O mică întîmplare a vărsat multă fiere într-unul din ceasu­rile mele de seninătate.

„Cîmpul mic" este o poiană care se întinde în fîşie îngustă şi lungă între molizii pădurii seculare. Rar se abate pe acolo, în treacăt, vreun om; cerbii şi căprioarele care ies la iarba mă­runtă şi mustoasă au mai ales grija lupilor şi a rîşilor. La în­ceput de vară am urcat drumeagul care porneşte din şoseaua Bucinului şi a trebuit să calc cu zor aproape două ceasuri pînă am ajuns, dar am fost răsplătit. De după copacul gros din margine, îndată am zărit două ciute cu viţeii lor, încă tineri şi cu blăniţele pistruiate. Bătrînele păşteau paşnic, din cînd în cînd îşi înălţau capetele, ciuleau în toate părţile urechile lopătoase, întrebau din nas aerul, apoi, liniştite, coborau iarăşi în iarbă boturile lungi. Boarea uşoară îmi adia în faţă, acoperămîntul îmi era bun — abia îmi scoteam încet capul ca să privesc de după copac — nu mă puteau simţi. Viţeii puneau rar gura pe iarbă, ca o încercare; ugerele mamelor erau ploscuţe pline, una-două se grăbea fiecare la a lui, măcar pen­tru cîteva guri de lapte. Ciutele îi răbdau, îşi deschideau uşor picioarele, se coborau puţin din şale, ca să ajungă puii mai bine la izvor; îşi întorceau capetele şi îi mîngîiau pe spate cu limbile umede, apoi, cînd simţeau că a fost destul, se desprindeau şi începeau iarăşi să adune din verdele ierbii albul laptelui.

Păscînd încet, ciutele s-au îndepărtat spre colţul poienii; viţeii, prieteni buni, au început să se joace. Alergări, salturi căpreşti, chipuri de luptă frunte la frunte, împăcare în mîn­gîieri, alte sărituri, alte iureşe în cerc, în lung; mi se încîntau ochii şi mi se înmuia în bucurie inima la priveliştea aceasta de pace şi veselie.

Apoi tabloul s-a năruit. Viţeii, în jocul lor, au ajuns destul de aproape de mine, îndepărtîndu-se şi mai mult de mamele lor. Vîntul, cu toane, şi-a schimbat direcţia; L-am simţit acum în ceafa. În aceeaşi clipă viţelul mai mărişor s-a oprit, şi-a în­tors capul spre mine, a adulmecat, i s-a cutremurat tot trupul pe picioarele lungi şi a pornit în fugă speriată spre mama lui. Celălalt l-a urmat îndată, mai tărăgănat. Ciutele au înţeles, s-au alarmat, în cîteva sărituri toată ceata a dispărut în pădu­rea de dincolo.

Era clar: acel viţel, care în viata lui scurtă probabil că nici n-a văzut şi nici n-a simţit om, dintr-un fuior de aer prins în nările lui a desprins mirosul omului. La gîndul că m-a recu­noscut ca duşman, în drumul meu spre cabană, am dus povara unui sentiment de ruşine.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor