La hotelul asta unde mai avem de stat pana sambata, problema cea mai mare este a lui Richi. Seara in special, cand ies cu el, este complet dezorientat. Il iau cu lesa si il cobor de la etajul al doilea, apoi, in curte, ii dau drumul. Se duce prin toate cotloanele, dar nu iese in strada. Si, dupa ce-si face treburile, vine fara sa-l chem si sta sa-i pun lesa. Urcam asa, pe aceleasi scari, dar el nu poate sa recunoasca locurile. Totdeauna da sa intre pe culoarul de la I, incat trebuie sa-l trag pana intelege ca mai are de mers. Asta e treaba cu hotelurile de azi, facute cu copy-paste - un bichon nu se poate descurca prin ele.
Urcam mai devreme cu animalul si ma uitam la el cum miroase peretele la fiecare pas, cautand un indiciu care sa-i aminteasca de ceva cunoscut. Si, brusc, mi-am amintit de vremea cand aveam vreo sapte ani si mergeam cu Bunelu catre casa, intorcandu-ne din plimbarea zilnica prin parc. Treceam pe langa un zid, in curba de deasupra strazii care duce la gara, la numai cateva zeci de pasi de intrarea in drumul care o ia catre Peles. Nu stiu cum si de ce mi s-a aratat, la varsta aia, ca momentul respectiv este unic, ca nu se va mai repeta nicicand si ca, intr-un fel, il traiesc degeaba, pentru ca nu peste multa vreme o sa-l pierd din memorie. Asa ca m-am uitat catre zidul cel inalt, am ochit in el o gaura de scurgere pe buza careia crescuse iarba si mi-am propus s-o tin minte cate zile oi avea. Am fixat-o bine de tot cu privirea, am constientizat intregul moment, cu mine mic si durduliu topaind vesel pe trotuar, cu Bunelu venind la cativa pasi in urma si asta a fost tot. N-am uitat niciodata clipa aia, e suficient sa ma gandesc la ea si ma vad acolo, impreuna cu Bunelu, ca si cum as fi din nou de sapte ani. Se intampla sa treaca perioade lungi si sa nu mi se mai arate, dar negresit vine din nou, cand ma astept mai putin. Azi, iata, a fost chemata de amusinatul lui Richi pe langa peretele casei scarii, in hotelul turcilor din Bad Nenndorf..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu