Schimbarea directiei

Să zicem că mergi pe o şosea oarecare din Germania, îndreptându-te către Hanovra. Nu ai navigator, așa că te ghidezi după indicatoare. Știi ordinea orașelor mari pe care trebuie să le străbați, pentru că la plecare ai studiat o hartă. Ai trecut deja de cea mai mare parte dintre ele și indicatoarele au început să-ți indice Hanovra. Mergi liniștit, până vezi că la dreapta se face un drum, mare de tot, asfaltat, dar la intrarea pe el nu este niciun indicator. Drumul ăla poate duce oriunde: la Berlin, într-o fundătură, într-un câmp oarecare, sau la mama naibii. Întrebarea e: ar putea drumul ăla să ducă la Hanovra? Răspunsul pare a fi foarte simplu: nu, nu are cum. Dar de ce nu are cum? ar putea întreba cineva. Simplu, i s-ar răspunde, pentru că dacă ar duce la Hanovra, ar exista un panou pe care să fie indicat acest lucru.

Ce te poate face să fii convins că într-adevăr aşa stau lucrurile? Pe ce te bazezi când mergi înainte, în loc să faci dreapta? Ei bine, pe nimic altceva decât pe experienţa anterioară, a ta şi a altora. Mai precis, nu ţi s-a întâmplat niciodată până acum să nu găseşti un indicator care să te ducă pe drumul cel bun. Şi nici nu i-ai auzit pe alţii spunând că aşa ceva se petrece pe drumurile din Germania. Eşti convins că orice schimbare de direcţie este indicată corect şi la timp. Prin urmare, raţionamentul tău este următorul: „Până acum, de fiecare dată când trebuia să schimb direcţia, am găsit un panou care să-mi indice acest lucru. Aşadar şi de acum înainte, când va trebui să schimb direcţia, o să găsesc un panou similar”.

Dar acest raţionament este eronat, după cum se poate observa cu uşurinţă dacă îl aplicăm altor situaţii. Spre exemplu, am putea spune: „Până acum, de fiecare dată când am avut nevoie de bani, m-am dus la un bancomat şi i-am scos de pe cardul meu. Prin urmare şi mâine, dacă o să am nevoie de bani, o să-i scot de pe card”. Sau: „Până azi, în fiecare zi, am fost viu. Asta înseamnă că şi mâine o să fiu în viaţă”. Vede însă oricine că este perfect posibil că mâine să nu mai ai bani pe card sau să fii mort. Aşadar, raţionamentele de tipul „Ceea ce s-a întâmplat de fiecare dată până azi se va întâmpla şi de mâine încolo” nu au niciun temei. Nici măcar faptul că soarele a răsărit până azi în fiecare zi, lucru consemnat încă din vremea egiptenilor, acum mii şi mii de ani, nu e un argument suficient de puternic pentru a te face să crezi că el va răsări şi mâine.

În aceste condiţii, dacă observi aceste lucruri, poţi începe să te întrebi: şi dacă drumul fără indicator duce, de fapt, la Hanovra și cel pe care merg eu este greșit? Poţi începe să pui la îndoială absolut tot ce ţi se părea până acum clar şi neîndoielnic. N-ai niciun motiv să nu admiţi că în orice moment televizorul poate să explodeze, câinele să vorbească, ochiul să ţi se transforme în cub, morţii să iasă din morminte şi aşa mai departe. Până la urmă, ce argumente poţi aduce ca să contrazici posibilitatea producerii unor astfel de evenimente? Nimic altceva decât faptul că până acum, în momentul în care te gândeşti la ele, nimeni nu le-a observat petrecându-se.

Trăim, astfel, într-o lume bazată pe inerţie, în care acţionăm ca şi cum am avea argumente solide pentru a şti ce urmează să se întâmple, ca şi cum am avea vreo dovadă că repetarea îndelungă produce repetarea perpetuă. O lume a siguranţei aparenţe. O lume în care singurul lucru sigur e nesiguranţa.