Mici intamplari cu animale (26)

Îmblînziri(1)
Am fost invitatul unui prieten de vînătoare. În jurul casei lui, la ţară, avea o livadă frumoasă, pe care o împodobeau şi diferiţi arbuşti decorativi. A fost o mare plăcere pentru mine să iau masa cu familia prietenului meu în chioşcul din grădină. Lîngă uşa deschisă a chioşcului stăteau tolăniţi cei doi prepelicari ai stăpînului. Dormitau, aşteptînd să le vină rîndul şi lor, pe cînd se vor fi dezbrăcat de carne oasele puilor la frigare.

Deodată aud zbîrnîitul tipic al zborului de potîrniche. M-a mirat că nici oamenii si, mai ales, nici cîinii nu s-au mişcat la acest zgomot de sălbăticiune, neobişnuit aici în grădină, în apropierea casei. Apoi, iată o potîrniche, care pesemne se aşezase pe undeva prin apropiere, a ieşit pe cărarea chioşcului şi venea sprintenă spre noi. A ajuns la cei doi cîini culcaţi. Fără ruşine şi frică păşeşte peste ei şi se opreşte la lemnul pragului. Cîinii doar că au deschis cîte-un ochi leneş, ca apoi  să-l în­chidă iarăşi, numaidecît.

Amfitrionul meu a rîs cu poftă de figura pe care voi fi făcut-o şi mi-a explicat apoi că potîrnichea aceea era Sura, o pasăre îmblînzită cu desăvîrşire. Şi-a şi dovedit vorbele, chemînd-o pe nume. Potîrnichea a alergat la picioarele stă­pînului şi a cules bucuroasă firimiturile de pîine. A dat şi glas: un ciripit domol, ca şi cînd ar fi vorbit cu ea însăşi.

Cînd am plecat din chioşc a fost o scenă de neuitat. Înaintea noastră săltau cei doi prepelicari, iar între ei potîrnichea, umflîndu-se cîteodată în pene. Apoi pasărea, ca nemulţumită de încetineala convoiului, s-a ridicat în aripi si a zburat spre curte. Am găsit-o acolo unde îmi spusese dinainte prietenul meu: în ocolaşul cîinilor de vînătoare. Fiindcă potîrnichea aceasta nu se împrietenise de loc cu păsările de curte — se duşmănea chiar cu găinile şi cu celelalte orătănii, care probabil vedeau în străină o concurentă la hrană — şi legase bună prietenie cu cei doi prepelicari — duşmanii atavici ai neamu­lui ei. Adeseori — spunea prietenul meu — pe cînd dorm cîi­nii, potîrnichea chiar vînează muştele care se adună şi-i necă­jesc prietenii.

De doi ani era adoptată de oameni şi de cîini această potîrniche si nici prin gînd nu-i trecea să plece în lumea ei. Hoină­rea prin livadă, liberă, se întorcea „acasă". Prietenul meu o primise în dar de la un ţăran, care o prinsese de mică şi o îmblînzise. Cînd i-a fost adusă era de două-trei luni.

Ionel  Pop- Instantanee din viata animalelor