Mici intamplari cu animale (35)

Cîine milos

Pînă cînd n-am văzut cu ochii mei, nu-mi venea să-i cred pe prietenul meu, inginerul silvic. I-a fost uşor să-mi dovedească că nici de data aceasta n-a născocit nimic; m-a invitat să fiu martor al scenei. Am mers, şi nu o singură dată, fiindcă ceea ce vedeam era într-adevăr vrednic de văzut.

Inginerul, ieşit la pensie, locuia la marginea oraşului, în­tr-o casă din mijlocul unei livezi mari. Avea un cîine — pro­babil corcitură între foxterier sîrmos şi bursucar — scund, lung în trup, cu părul ţepos, alb pătat cu negru. Şi gras, mai gras decît s-ar fi cuvenit sa fie. Ii mergea bine, era alintat, în strachina lui ajungeau din belşug resturi bune de la bucătărie şi de pe masă. Era şi vrednic : păzea casa, păzea de ulii oră­tăniile din curte, îşi însoţea — legat de lesă — pînă în oraş şi înapoi stăpînul, care avea vederea foarte slabă şi pe care aproape că îl conducea.

In vecini, dincolo de gardul de nuiele, îşi avea căsuţa şi gospodăria puţină un om sărac. Cît de sărac era, cîine tot ţinea. Acesta era un dulău pe cît de mare, pe atît de costeliv, piele şi oase. Stătea legat în lanţ toată ziua, iar mîn­care îi cădea prea puţină.

Potrivit programului stabilit cu prietenul meu inginerul, am fost la el îndată după-masă. Soţia lui a umplut cu vîrf stra­china lui Pil, cîinele casei: rest de supă, coji de pîine înmuiate în ea, cartofi fierţi, oase multe şi altele asemenea. A mîncat Pil, alegînd ca sătulul. Apoi, după ce a ascultat cîteva minute lătrăturile şi scheunăturile cîinelui din vecini, a luat în gura un ciolan şi a pornit cu el, măcinînd harnic din picioarele-i scurte. A mers la o gaură din gard, s-a înfundat prin ea, s-a grăbit la cuşca lîngă care era înlănţuit flămîndul şi i-a pus la picioare darul. S-a culcat alături, de parcă îi tihnea să vadă cu cîtă poftă ciuguleşte celălalt ciozvîrtele de carne de pe os şi cum îl roade apoi, perindîndu-1 de pe o parte a fălcii pe cealaltă. A stat multişor aşa, apoi a venit acasă la treburile lui.

Atît de ciudat era lucrul acesta, încît de două, ba chiar de trei ori, am mers să văd scena, atunci cînd inginerul îmi trimitea vorbă că se prevede în strachina lui Pil un ciolan bun, uşor de purtat. De fiecare dată cîinele flămînd al vecinului parcă ştia ora ospăţului: se frămînta, lătra, chema; de fiecare dată Pil găsea ceva ce să-i ducă, şi îi ducea. Dacă Pil ar fi fost dresat pentru asemenea lucru n-ar fi fost nici o mirare, mai ales că nu-şi trăgea de la gură, mîncarea fiind peste trebuinţele lui. Dar „ideea" i-a venit lui Pil fără de nici un îndemn din partea omului.

Fără răutate, m-am întrebat în gînd: oare inginerul trimite vreodată cîte o ulcică de lapte pe seama copiilor din vecini? Nu l-am întrebat. Poate lua pildă de la... Pil şi trimitea. Nu ştiu.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor