Mici intamplari cu animale (40)

Între vulpe şi iepure

Cînd, într-un an, iepurii se arată puţini, vînătorii îndată-s gata cu judecata: blestematele de vulpi sînt cele vinovate, ele pustiesc iepurii. Nu-i vorbă, cucoana vulpe nu se dă în lături să pună gura pe cîte un şoldan şi în lista ei de bucate urechea­tul e de faţă. Dar numai ca un fel ales, rar, pe lîngă mîncarea de toate zilele: şoareci, cîrtiţe, popîndăi, păsări pe care le poate prinde şi alte vietăţi mărunte.

Iepurele ştie de frica vulpii, doar el în frică neadormită  trăieşte, şi o dozează după împrejurări. Vulpea, dacă ar putea, numai cu carne de iepure s-ar hrăni, însă si ea îsi cunoaşte puterile şi nu lasă vrabia din mînă pentru cioara de pe gard. Şi aşa, ţi-e dat să vezi uneori scene dintre aceşti duşmani care ţi se par ciudate.

Într-o înserare de iarnă, pe cînd ne întorceam spre casa după o zi de goane în păduricile de la Cojocna, am băgat bătăiaşii — ca de rămas bun — într-un pîlcuşor de trestiiş încîlcit, în care apa puţină îngheţase. Era un ocolaş în fundul unei căldări dintre dealuri, doar de o jumătate de hectar. Abia au intrat gonaşii, abia au dat glas, că au şi ţîşnit din desime, pe rînd, două vulpi şi trei iepuri şi s-au dat peste cap. Cum erau să scape din încercuirea strîmtă a vînătorilor în jurul acelui petic de loc?

Adică, atît iepurii cît şi vulpile şi-au ales ca loc de somn peste zi, în bună vecinătate, acelaşi petic de trestiiş, cu toate că pădurea mare nu era departe, iar hotarul cît vedeai cu ochii. Trestiişul des era însă scut bun, pipirigul şi mohorul uscat dădeau paturi moi, se găseau cotloane în care zăpada nu pătrundea. Vulpile nu se îndemnau să prindă pe vecinul ie­pure, iepurele moţăia liniştit, deşi ştia că vulpea doarme doar peste drum. Moţăia iepurele, dar lingurile urechilor vegheau şi îi spuneau îndată cînd s-a mişcat vecina a primejdie; din două zvîcneli cotite şi din cîteva sărituri ar fi fost în largul cîmpului — şi nu-i vulpe care să-l mai ajungă acolo. Asta o ştia şi vulpea, care şi-a luat gîndul viclean, dacă l-ar fi avut, şi doar în vis de se ospăta din carnea de iepure.

 *****

Într-o după-masă de vară, din pătulul în care eram urcat vedeam bine întreaga poiană largă, îmbrăţişată de stejăriş tînăr. Pînă să se ivească ţapul roşu pe care îl aşteptam cu ca­rabina cruce peste genunchi, aruncam ochii la iepurele care alegea ceea ce-i plăcea din otava fragedă. Se mişca leneş, abia întinzîndu-şi spatele ghebos, îşi înfunda botul în iarbă, rupea, ronţăia mulţumit, cu urechile culcate. Uneori îşi ridica capul, îşi proptea drept în sus urechile cu vîrful negru, ispitea aerul tremurînd din botişor. Nu-i nici o primejdie, mai făcea un hop-două, pînă unde zărea o frunză de trifoi sălbatic sau o altă bunătate. O dată a rămas mult iscodind, s-a ridicat şi omuşor, cu labele slăbuţe din faţă coborîte pe lîngă trup, căta cu ochii înholbaţi spre un punct din marginea pădurii. Acolo trebuie să fie ceva. Era... o vulpe. Binoclul mi-a adus-o aproape. Vulpe urîtă, jerpelită şi slabă, aşa cum sînt vulpile vara, cînd au să care hrană flămînzilor din vizuină. Iepurele îi era în gînd. Se trăgea încet spre el, cu burta la pămînt, abia împin­gîndu-se înainte din picioarele adunate. Acum s-a oprit, s-a tupilat, şi-a coborît capul, abia se mai vedea sură-roşcată din ierbărie. Pînă stă atent iepurele trebuie să rămînă şi ea nemiş­cată, dacă vrea să-l apropie şi să-l surprindă. „Ai greşit soco­teala, cucoană vulpe, îmi zic eu în gînd, te-a observat de mult si acum va porni în fugă mare ; să te văd cum îl mai ajungi". Dar iepurii au socotelile lor, altele decît cele ale oamenilor. În loc să o ia la sănătoasa, înspăimîntat, ăsta — prostul, îmi zi­ceam iarăşi eu — s-a făcut ghem cu botul în iarbă şi a conti­nuat să ronţăie. Adevărat că acum îşi ridica mai des capul şi spiona mai des spre vulpe, dar nici prea mare frică nu dove­dea, îşi vedea de treabă, cu toate că hoaţa se trăgea încet spre el, cînd tîrîş, cînd riscînd cîţiva paşi mărunţi şi măcinaţi grăbit. „Totuşi, îmi zic eu, prost iepure! Iată, vulpea a ajuns la douăzeci de paşi, acum e şi mai aproape, şi nici nu-i pasă !" Numai cînd s-a ghemuit vulpea gata de săritură a săltat de cîteva ori şi urecheatul în avîntul picioarelor lui lungi, şi ia­răşi s-a oprit cu ochii holbaţi la duşman, măcinînd totuşi în dinţi ceva iarbă. Iarăşi s-a mai apropiat vulpea, iarăşi a săltat iepurele punînd oarecare distanţă. De vreo trei sau patru ori s-a repetat acest joc, care pînă la urmă m-a făcut să rîd, cînd vulpea şi-a pierdut răbdarea şi s-a năpustit de-a dreptul. „Acum nu-i glumă !" — îşi va fi zis cel scîrbit că a fost tul­burat de la masa lui, şi a întins-o cum ştie el mai iepureşte, cînd ghem, cînd lungit din şale, în salturi lungi. Dar numai pînă în marginea poienii. Acolo s-a oprit, s-a ridicat în şezut şi a căutat ce-i cu duşmana. Aceasta făcuse şi ea cîteva sări­turi pe urmele scăpatului, însă s-a recunoscut bătută. A privit lung a pagubă, şi-a trecut limba peste buzele subţiri şi, dacă l-ar fi citit şi ea pe Esop, s-ar fi mîngîiat că uneori sînt acri nu numai strugurii dinspre vîrful aracului, ci chiar şi iepurii. S-a mîngîiat însă cînd a auzit ţîţîit de şoarece, şi l-a săpat din locaşul lui, în care s-a fîştecat. Şoarecii sînt puzderie şi-s uşor de prins: poate să strîngă o gura plină şi să o ducă puilor. Şi-a luat gîndul de la iepure, care s-a întors încet pînă unde ştia el iarbă dulce şi şi-a continuat liniştit păscutul. Pînă s-a închis noaptea şi m-a alungat din locul meu de pîndă, vulpea s-a în­tors încă o dată, după ce dusese puilor o sarcină de şoareci. Acolo i-am lăsat în bună pace — vulpea la şoarecii ei, iepurele la iarba lui.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor