Cantecul lui Buzzati

Cântec de război

Regele şi-a ridicat capul de pe masa de lucru făcută din oţel şi diamante.

— Ce naiba cântă soldaţii mei? a întrebat.

Afară, prin Piaţa Încoronării, treceau batali­oane după batalioane, mărşăluind spre graniţă şi cântând. Le era uşoară viaţa, pentru că duşmanul fusese pus pe fugă şi departe, în câmpii, nu mai aveau de cules decât gloria, cu care urmau să se încoroneze la întoarcere. În consecinţă şi regele simţea că are o sănătate de fier şi era sigur pe el. Lumea era pe cale să fie supusă.

— Este cântecul lor, Majestate, i-a răspuns primul consilier, acoperit din cap până-n picioare cu zale de fier, pentru că aşa cerea disciplina de război.

Şi regele a spus:

— Dar nu ştiu ceva mai vesel? Schroeder a scris pentru armata mea imnuri foarte frumoase. Le-am auzit şi eu. Şi sunt adevărate cântece pentru soldaţi.

— Ce să facem, Majestate? i-a spus bătrânul consilier, şi mai încovoiat sub greutatea armelor decât era în realitate. Soldaţii au maniile lor, ca şi copiii. Le dăm cele mai frumoase imnuri din lume, dar ei preferă tot cântecele lor.

— Dar acesta nu este un cântec de război, a spus regele. Aş putea chiar să spun, când îl cântă, că sunt trişti. Şi nu mi se pare că ar avea vreun motiv.

— Chiar nu s-ar spune că ar avea, a încuviinţat consilierul cu un zâmbet plin de aluzii măgulitoare. Dar poate este doar un cântec de iubire, nu altceva, probabil.

— Şi cum sună versurile? a insistat regele.

— Nu am ştiinţă, a răspuns bătrânul conte Gustavo. O să mă edific.

Batalioanele au ajuns până la linia de război, au doborât fără milă duşmanul, îngrăşând pămân­tul, ecoul victoriilor se răspândea în lume, zgo­motul copitelor cailor se pierdea peste câmpii, tot mai departe de cupolele argintii ale palatului regal. Din taberele înconjurate de constelaţii necu­noscute se înălţa acelaşi cântec: nu vesel, ci trist, nu victorios şi războinic, ci plin de amărăciune. Soldaţii erau bine hrăniţi, purtau haine moi, cizme de piele armenească, blănuri călduroase, iar caii galopau din bătălie în bătălie, tot mai departe, apăsat de greutate era numai cel care transporta drapelele duşmane. Generalii, însă, continuau să întrebe:

— Ce naiba cântă soldaţii? Nu ştiu ceva mai vesel?

— Aşa sunt ei, excelenţă, răspundeau, luând poziţia de drepţi, cei din Statul Major. Băieţi buni, dar au fixaţiile lor.

— O fixaţie nu prea strălucită, spuneau gene­ralii, prost dispuşi. Fir-ar să fie, parcă plâng. Şi ce şi-ar mai putea dori? S-ar spune că sunt nemulţumiţi.

Erau însă mulţumiţi toţi soldaţii din regimen­tele victorioase. Ce puteau să-şi mai dorească? O cucerire după alta, pradă bogată, femei tinere de care să se bucure, apropiata întoarcere triumfală. Dispariţia finală a duşmanului de pe faţa pămân­tului se citea pe frunţile lor tinere, pline de forţă şi de sănătate.

— Şi cum sună versurile? tot întreba gene­ralul, curios.

— Ah, da, versurile! Sunt tare prosteşti, îi spu­neau cei din Statul Major, întotdeauna rezervaţi şi prevăzători, dintr-o veche obişnuinţă.

— Prosteşti sau nu, ce spun?

— Nu ştiu precis, Excelenţă, spunea câte unul. Tu, Diehlem, Ie ştii?

— Cuvintele cântecului? Nu le ştiu. Dar este aici căpitanul Marren, el cu siguranţă...

— Nu este punctul meu forte, domnule colonel, răspundea Marren. Am putea să-l întrebăm însă pe plutonierul Peters, dacă permiteţi...

— Hai, dă-o-ncolo, câte poveşti, pun pariu că... Dar generalul a preferat să nu termine fraza. Cam emoţionat, rigid ca un par, plutonierul Peters răspundea la chestionar:

— Prima strofă, Excelenţă, spune aşa :

Prin sate şi câmpii

tobele răsună,

anii se adună,

dar drumul înapoi,

dar drumul înapoi,

nimeni nu-i dă de urmă.

Apoi vine strofa a doua, care spune: „Pe unde, pe neunde".

— Cum? a întrebat generalul.

— „Pe unde, pe neunde", chiar aşa, Excelenţă.

— Şi ce înseamnă „pe unde, pe neunde"?

— N-aş şti să vă spun, Excelenţă, dar aşa e cântecul.

— Bine, şi ce mai spune ?

Pe unde, pe neunde,

’nainte se fuge,

şi timpul se duce,

iar unde te-am lăsat,

iar unde te-am lăsat

se-nalţ’acum o cruce.

— Mai există şi strofa a treia, care însă nu se cântă aproape niciodată. Şi spune...

— E de-ajuns atât, a spus generalul, şi pluto­nierul a salutat milităreşte.

— Nu  mi  se  pare  prea vesel,  a  comentat generalul după ce subofiţerul a plecat. Prea puţin potrivit cu războiul, în orice caz.

— Foarte puţin potrivit, într-adevăr, au con­firmat  cu  respectul  cuvenit  coloneii  Statului Major.

În fiecare seară, la sfârşitul luptelor, când pă­mântul încă mai fumega, mesageri rapizi veneau, de parcă zburau, să aducă vestea cea bună. Oraşele erau împodobite cu steaguri, oamenii se îmbrăţişau pe străzi, clopotele bisericilor băteau, şi totuşi, cine trecea noaptea prin cartierele măr­ginaşe ale capitalei putea auzi oameni cântând, bărbaţi, fete, femei, mereu acelaşi cântec, apărut cine ştie când. Era, într-adevăr, destul de trist, părea să fie multă resemnare în el. Tinere blonde, stând la fereastră, îl cântau pierdute.

Niciodată în istoria lumii, oricât s-ar coborî în timp, nu s-au pomenit astfel de victorii, armate atât de norocoase, generali atât de bravi, înaintări atât de rapide, atât de multe pământuri cucerite. Chiar şi ultima dintre ordonanţe avea să se tre­zească bogată la sfârşit, atât de multe erau lucrurile ce trebuiau împărţite. Speranţele erau fără de margini. În oraşe oamenii exultau, vinul curgea până în prag, cerşetorii dansau. Şi între o cană de vin şi alta mergea bine un cântec, un mic cor de prieteni. „Prin sate şi câmpii...", cântau, inclusiv strofa a treia.

Dacă noi batalioane treceau prin Piaţa încoronării ca să plece la război, regele îşi ridica ochii din hârtiile şi socotelile sale, ascultând, şi nu-şi dădea seama de ce cântecul acela îi trezea proasta dispoziţie.

Dar pe câmpii şi prin sate, regimentele avansau din an în an tot mai mult, nu se hotărau s-o apuce în cele din urmă în direcţia opusă; şi pierdeau cei care pariaseră pe apropiata sosire a ultimei şi celei mai fericite veşti. Bătălii, victorii, victorii, bătălii. Acum armatele mărşăluiau pe pământuri incredibil de îndepărtate, cu nume complicate, pe care nimeni nu reuşea să le rostească.

Până când (din victorie în victorie) a venit ziua în care Piaţa Încoronării a rămas pustie, ferestrele palatului regal au fost baricadate, iar la porţile oraşului s-a auzit huruitul unor ciudate coloane străine care se apropiau. Din neînvinsele armate se născuseră, pe câmpiile îndepărtate, păduri ce nu mai fuseseră până atunci, păduri monotone de cruci care se pierdeau la orizont, şi nimic altceva. Pentru că nu în săbii, nu în foc, nu în furia cava­leriei dezlănţuite rămăsese închis destinul, ci în mai sus pomenitul cântec, care regelui şi generalilor li se păruse prea puţin potrivit cu războiul. Ani în şir, neîntrerupt, prin notele acelea puţine destinul însuşi vorbise, vestindu-le oamenilor ce era hotărât. Dar palatele regale, conducătorii armatelor, miniş­trii, atotştiutorii au fost surzi ca nişte pietre. Nimeni n-a înţeles, doar neştiuţii soldaţi, încoronaţi cu sute de victorii, când mărşăluiau obosiţi pe cărările serii, spre moarte, cântând.