Mici intamplari cu animale (48)

Îmbucam din merinde în cîrcă unui răzor, cînd din întîm­plare îmi cad ochii pe un muşuroi de muşchi de la vreo zece paşi. Am crezut că e un băţ uscat, căzut peste verdeaţă, apoi am observat o mişcare uşoară. Şarpe! Vipere pe aici nu sunt, pe cît ştiu, şarpe de apă nu-i, fiindcă i-aş fi observat îndată aluniţele de la gît. Nici nu stau şerpii la soare aşa, lungiţi, ci încolă­ciţi. E un „şarpe orb" (Anguis fragilis), pe care rar l-am întîlnit şi deci mă interesează cum e şi ce face. I se spune şarpe, dar de fapt e o şopîrlă fără picioare, şi nu numai că nu e orb, dar are şi pleoape, ceea ce n-au şerpii, şi nici limba nu îi este despicată ca cea a şerpilor. Stă la soare — lucru rar — plăcîndu-i ume­zeala. Ştiu de ce stă la soare, acum la începutul lui iulie. Am citit într-o carte: naşte pui vii, dar aceştia cresc în ouă ce incubează înăuntrul pîntecului. Stă în căldura soarelui, ca do­goarea să ajute incubaţiei interne.

Îmi stătea în gînd să prind acest „şarpe" inofensiv, să-l duc acasă şi să-l arăt copilului, apoi să-i dau drumul în grădină. N-am de ce să mă grăbesc; nu m-a observat, stă liniştit; chiar dacă ar vrea să plece, îl ajung uşor. Între timp mai văd ce face.

De obicei amînarea nu-i sănătoasă. Acum, mi-a fost de folos. Am văzut un lucru rar.

Observ apropiindu-se prin iarbă un arici. Nici nu i se ve­deau picioarele cum măcina din ele, ascunse sub ghemul de ţepi. Înainta încet, se oprea, mişca din botişorul ascuţit, privea cu ochii lui ca două seminţe negre şi lucii. Era în drum de pradă: l-a descoperit pe cel de pe muşuroi, iar pentru arici şerpii sînt o mare trufanda. Nu ştiam că ariciul este aşa meş­ter în dibuit, dar şi prada aceasta e indolentă; iată, duşmanul a ajuns la un pas şi leneşul stă încă nemişcat, încălzindu-şi burta la soare. Şi iarăşi nu bănuiam că ariciul e atît de sprin­ten. De la acel pas, deodată s-a repezit isteţ, sprinten, şi a prins de coadă „şarpele". Abia atunci s-a răscolit trîndavul, speriat. S-a zbătut o clipă şi... ariciul a rămas cu coada lungă în gură. De sus, de lîngă trupul mai gros s-a desprins coada; „orbul" şi-a lepădat-o. Coada tăiată a continuat să se mişte ca o fiinţă vie, ariciul a mai muşcat din ea, şi apoi, bucuros, a început sa o mănînce, fără să mai dea atenţie prăzii adevărate, care în vremea aceasta s-a grăbit să o şteargă. S-a grăbit, dar înainta cam cu greu, aşa ciung, fără de coadă. L-am ajuns uşor, voiam să-l văd de aproape. Nicio rană, nicio sîngerare nu era în locul de rupere. Solzii de la margine s-au încuiat, au acoperit locul ruperii.

„Şarpele" a ieşit destul de bine din aventură, fără coadă, dar cu viaţă. Coada îi va creşte la loc. Destul de bine a ieşit şi ariciul, cu toate că a trebuit să fie mulţumit cu coada. Să fiu mulţumit si eu, deşi nu pot să duc acasă „şarpe orb". Voi duce ariciul; îl voi pune în livada de după casă, unde îi va merge bine şi va fi de folos. Sînt acolo gîngănii destule, rîme, şoareci şi se mai rătăceşte şi cîte un şarpe. Mai cad şi poame coapte...
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor