De-ale lui Zoscenko (16)

H O Ţ I I

Nu ştiu, da' de la o vreme s-au cam prăsit hoţii. S-a umplut lumea de hoţi.

Mai că nu găseşti om care să nu fi suferit un furt.

Nu de mult mi s-a furat şi mie o valijoară. Cu puţin înainte de Jmerinka.

Mă-ntreb, zău, ce-i de făcut cu această calami­tate socială? Oare să li se taie mîinile la hoţi?

Cică în Finlanda, pe vremuri, aşa erau pedep­siţi hoţii: li se tăia mîna. Cum era prins cîte un tovarăş din ăia de-ai lor că fură — harşt! na, pezevenghiule, să ştii cum e fără o mînă. Dar vezi că dintr-asta s-au dat şi oamenii pe brazdă. Acolo, cică, nici nu mai e nevoie să-ţi încui casa. Şi dacă se întîmplă, bunăoară, să-şi piardă cineva portofelul pe stradă, nu s-atinge nimeni de el. Numai îl pune vreunul mai la vedere, ca să stea acolo pînă-n vecii vecilor... Auzi ce proşti!

Adicătelea, banii din portofel tot dispar ei. Nu se poate altfel. În chestii din astea, nu numai mîna, şi capul de li s-ar tăia, şi cred că tot n-ar ajuta la nimic. Dar, la urma urmei, ce contează banii? Important e că portofelul a rămas la lo­cul lui...

Uite, mie, aproape de Jmerinka, apăi cînd mi-au zulit valiza, ştiu că mi-au zulit-o pe cinste. Cu tot conţinutul. Nu mi-au lăsat nici măcar mînerul. Aveam în valiză un burete de doi bani, ei bine, şi pe ăla mi l-au manglit. Mă-ntreb la ce naiba le-o fi trebuit buretele?! Că tot au să-l arunce, nemernicii! Ei bine, nu; mi-au furat va­liza cu burete cu tot.

În tren, pe înserate, se aşază lîngă mine un cetăţean şi-mi zice:

— Fii cu ochii-n patru! Vezi că umblă hoţii pe-aici. Daţi dracului! Sar la călători, nu alta.

— Nu mă sperii eu — zic. Eu — zic — mă culc întotdeauna cu urechea pe geamantan. Am să-i aud.

— Nu prea te poţi bizui pe ureche — zice ăla. Hoţii ăştia de-aici sînt aşa de dibaci, că scot şi cizmele din picioarele omului!

— Eu — zic — am cizmele strîmte. Nu-i chip să mi le scoată.

— Mă rog, te priveşte. Eu mi-am făcut da­toria: te-am prevenit. Dumneata faci cum ştii. După care am şi aţipit.

Deodată, cînd eram aproape de Jmerinka, pe întuneric, cineva mă trage zdravăn de picior. Să-mi smulgă piciorul, nu alta... Odată am sărit în sus şi l-am apucat pe hoţ de umăr. Dar hoţul s-a smucit şi mi-a scăpat. Eu — după el. Sar de pe banca de sus. Dar de fugit, nu pot să fug.

Pentru că mi-a scos cizma pe jumătate, şi pi­ciorul se bălăbăneşte în carîmb.

Am ţipat de-am sculat tot vagonul.

— Ce s-a întîmplat?

— Era să-mi zulească cizma — zic.

Mi-am tras eu cizma la loc şi cînd mă uit, valiza nicăieri.

Iar am făcut gălăgie. I-am percheziţionat pe toţi călătorii, dar valiza tot n-am găsit-o.

La prima gară mai măricică m-am dus la secţia specială, ca să reclam cazul.

— Dacă-l prindeţi — zic — să-i rupeţi dra­cului mîinile!

Aia de-acolo rîd.

— Bine, o să i le rupem. Dar fă bine şi pune creionul la loc.

Zău dacă ştiu cum s-a-ntîmplat. Fapt e că am luat de pe masă creionul chimic şi l-am băgat în buzunar.

Agentul zice:

— La noi, măcar că e secţie specială, dar în­tr-un răstimp scurt călătorii ne-au furat toată garnitura de scris. Unul a luat pînă şi călimara, cu cerneală cu tot.

Mi-am cerut scuze pentru creion şi am ieşit.

„Da — mi-am zis — dacă s-or apuca să taie mîinile la hoţi, se umple lumea de schilozi! Mai mare daraua decît ocaua!”