Ispravile lui Pacala (18)

Strechea

Despărţit de-a sa nevastă ce-i făcea viaţa amară,

Iată-l iarăşi pe Păcală, singur, treierând cea ţară

Şi râzându-şi de-ale lumii neghiobii, azi într-un sat,

Mâine-ntr-altul, ca-nainte, pân-a nu se fi-nsurat.

Într-o zi de primăvară, cum mergea spre-un sat la vale,

Stete-un pic să mai răsufle sub un paltin, lângă cale.

Iar în faţa lui, pe-o coastă, doi săteni, porumb săpând,

Povesteau, ca să le treacă vremea lungă mai curând.

Şi de sus, a lor cuvinte, vântul cu suflarea sa,

Pân’ sub paltin la urechea lui Păcală le-aducea.

— Vai! spunea dintr-înşii unul. Mulţi o pat cu-a lor neveste.

Dar ca badea Stancu, altul, tras pe sfoară, nu mai este!

— Da! tovarăşu-i răspunse. Ce om bun! să-l pui la rană!

Ce om de-omenie, Stancu! Iar nevasta-i... o vicleană!

Cum se vede singurică — hai, să mai uităm amarul! —

Pune-te pe trai, leicuţă, cu cumătru-său, morarul!

Până când i-aproape vremea ca bărbatu-său să vie...

E ştiut de toată lumea, frate!... numai el n-o ştie!

Auzind Păcal-acestea, de sub paltin s-a sculat:

— Hm! aşa cu Stănculeasa? Apoi, iată-mi-l în sat.

— Badea Stancu unde şade?

— Colo! i-arătă o fată.

Şi ajuns în dreptul curţii, intră pe portiţă-ndată.

Stancu, om cam sur la plete, dar voinic la-nfăţişare,

Îşi dregea-n ogradă plugul.

— Bună vremea, gospodare!

— Bun sosit la noi, drumeţe! Ce pofteşti?

— Păi slujbă cat.

Şi venii să-ntreb în treacăt: n-ai nevoie d-un argat?

— He, ba cum de nu? Ia spune: cât îmi ceri pe-un an simbrie?

Numai pe un an de zile vrei tocmeala să ne fie?

— Eu, la dumneata, jupâne, nu cu anul mă-nvoiesc!

Până ţi-or urla în vatră, lupii, vroi să te slujesc!

Plată, n-am să-ţi cer nimica... lasă... ne-nţelegem noi!

Să mă vezi întâi la lucru... Şi-o să-mi dai ce-i crede-apoi.

Aş avea o rugă doară... Firea mea e cam ciudată!

Când şi când, aşa, m-apucă... strechea parcă, dintr-o dată

Şi la fugă peste câmpuri simţ nevoie-atunci s-o şterg,

Încotro mă-ndreaptă ochii! şi să fug! să fug! s-alerg!

Vreme cam de-un ceas! Pe urmă, când am isprăvit cu fuga,

Viu, muncesc din nou, cât zece!... Iată care deci mi-e ruga,

Să mă laşi s-alerg în voie, când meteahna asta-mi vine...

Încolo... să nu ai teamă!

— Doar atâta-i tot? Prea bine!

Te-oi lăsa! răspunse omul. Iar în sine: “Tii! gândea,

Ce mai chilipir! Simbrie... cât voi crede! Şi-o să stea:

Până mi-or urla în vatră... lupii! Ha, ha! Să-mi trăiască!

Niciodată, cum s-ar zice, n-are să mă părăsească!”

* * *

Dimineaţa următoare, Stancu şi al său argat

Au ieşit la câmp cu plugul, s-apucară de arat.

Dar colo spre-amiazi, deodată, locului Păcală stete:

— Simt că-mi vine strechea, bade. Eu o şterg!

— S-o ştergi, băiete!

Ş-unde-o ia-nspre sat la fugă! Fuge... sufletul să-i iasă!

Zboară, peste câmp... de-a dreptul spre-a stăpânului său casă!

Stănculeasa-n vremea asta, pe acasă, ce făcea?

Cu cumătru-său morarul, în odaie, petrecea.

Dumneaei, femeie-n floare, năltişoară, durdulie,

Iar morarul, tot ca dânsa - om, să nu-l dai pe o mie!

Dar privind pe geam afară, ea deodată-ngălbeneşte,

Parc-un şarpe-ar fi muşcat-o:

— Vai, cumetre! Săi! grăbeşte!

— Ce-i, cumătră?

— Uite-argatu, de la plug... îl vezi cum vine

Într-o goană drept încoace? Te-o găsi aci la mine!

Sai! Ascunde-mi-te!

— Unde?

Ea-l apucă de o mână.

După uşă-l duce grabnic, la un poloboc cu lână:

— Vâră-te sub lână icea. Iute, până n-a sosit!

— Bun! Şi-n poloboc, morarul, jos sub lână s-a vârât.

Îns-abia el s-ascunsese, numai iacă şi Păcală,

Dă pe uşă buzna-n casă, gâfâind de oboseală.

— Ce-i, argate?

— De, păcate!...

— N-auzi, mă? Vorbeşte! Ce-i?

— Cic-a dat prin turme-o boală. Mor cu droaia oi şi miei

Şi-a venit de sus poruncă: cine are-n casă lână,

Repede s-o opărească! Altfel e bucluc, stăpână!

— Lână? Să şi-o opărească? Doamne! Da’ de ce?

— Eu ştiu?

Pentru molimă, pesemne, să se ducă pe pustiu!

Deci de la arat acasă badea Stancu m-a trimis

S-opăresc îndată lâna cea din poloboc!

— Ce-ai zis?

— A!... (de spaimă şi de ciudă, Stănculeasa tremura)

Pentru-atâta doar venit-ai? Mergi-napoi la slujba ta!

Las’ că opăresc eu lâna!

— Aş! se poate? Nu-ndrăznesc!

De la Stancu am poruncă, însumi eu s-o opăresc!

Cuvântând aşa Păcală, hop! la vatră iute sare,

Ia de lângă foc o oală ce fierbea în clocot mare

Şi o toarnă peste lână.

— Aoleo! din poloboc

S-auzi atunci un zbieret, ca de om căzut în foc.

Şi morarul de sub lână, ţâşt! pe uşă-ntr-o clipită.

Biata lelea Stănculeasa a rămas încremenită.

— Ei, aşa-i, aşa-i, stăpână?... Uite, dac-am opărit-o,

Boala dracului, din lână, vezi ce repede-a tulit-o?

Şi cu-acestea, hai, Păcală, înapoi la plug se duse.

Dar stăpânului, de cele ce-a văzut, nimic nu-i spuse.

* * *

Dimineaţ-a doua, Stancu, iese iarăşi, pe răcoare,

La arat cu sluga-i. Ş-ară, pân’ l-amiazi, într-o-ntinsoare.

La amiază, pe Păcală, strechea iar l-a apucat,

Ca şi ieri! Şi ia-o, nene, la picior, din nou, spre sat!

Pe acasă-n astă vreme, Stănculeasa, ce făcea?

Puişoru-i, bată-l vina, iar venise pe la ea!

Iar cu el stătea de vorbă! Dar, privind pe geam, deodată

Ea sări din loc, sărmana, ca de-un şarpe iar muşcată:

— Valeu!... nici azi n-avem parte?

— Ce-i, cumătră?

— Uite-argatul,

Cum aleargă-ncoace iarăşi, alerga-l-ar necuratul!

Să te-ascunzi din nou, cumetre.

— Unde?... Unde?... el întreabă.

Ea-şi roteşte-n jur privirea: — În firidă ici... degrabă!

— Jos? Sub vatră?... Nu mă vede?

— Haide! Nu-i timp de gândit!

Şi-n firidă jos, morarul, sub un ţol s-a ghemuit.

Ci abia el se-ascunsese. Iacă şi Păcală-n casă!

— Iar vii?

— Păi!

— La ce vii? Spune!

— De, cinstită jupâneasă...

Uite, vezi în colţ grămada cea de pari? Sunt de furat,

Cu stăpânul meu, aseară, din pădure i-am tăiat.

Şi pădurea-i boierească! Pădurarul o să vie,

O să cate... şi de-i află, bine n-are să ne fie!

Deci stăpânu-meu acasă m-a trimes, ca să-i ascund:

În firidă ici sub vatră el mi-a zis să-i vâr, la fund.

— În firidă? Vai de mine! Cum? (femeia s-a răstit,

Înroşindu-se ca focul, la obraji) Ai nebunit?

O să-i afle, măi, acolo — bată-i Dumnezeu de pari! —

Podul casei nu e mare? Nu-i mai bine-n pod să-i cari?

— Aş! se răţoi Păcală. Nu, cinstită jupâneasă,

Nu mi-a zis în pod stăpânul să-i ascund, ci-aici în casă.

Las’ că ştiu ce fac eu doară, n-avea grijă dumneata!

Şi cărând în braţe parii, dă-i!... începe-a-i îndesa

Şi-i îndeasă cu putere, în firidă toţi de-a rândul,

Pe morar, cu ei, ba-n coaste, ba-n deşerturi împungându-l.

Hai apoi la plug iar, fuga, pe arat se aşternu.

Făr-a pomeni lui Stancu despre cele ce văzu.

— Of! de colo din firidă, vai! se văieta morarul,

După ce plecă Păcală. M-a nenorocit, tâlharul!

Ştii cum da cu parii-n mine? Ca-ntr-un bolovan de piatră!

Şi de-abia putu să-l scoaţă, Stănculeasa, de sub vatră.

Ieri, mă opări, iar astăzi, mă-nţepă... de nu văd bine.

Una să mai paţ d-al d-astea, şi... s-a isprăvit cu mine!

Pe aici, vro zi sau două, nu mai m-aştepta deci, dragă,

Mâine ies la câmp cu plugul... de arat am, ziua-ntreagă.

Vino dumneata la mine, acolo, pe câmp, de poţi.

— Bun, răspunse Stănculeasa. Of, să-l bată sfinţii toţi!

Cum te pisăgi spurcatul! Iartă, iartă, scumpul meu!

Mâine, să m-aştepţi de-amiază. Viu pe câmp la tine, eu.

Viu — şi nu cu mâna goală, sufleţele, fii pe pace! —

Îţi aduc şi de-ale gurii, ce-i mai bun, ce ştiu că-ţi place:

Pui prăjit, plăcinte calde! Vinişor d-ăl vechi, din bute!

Să mănânci, să bei cu poftă, să mi te-ntremezi mai iute.

Dar pe câmp vor fi şi alţii! De la crucea de sub nuc,

Spune-mi, ca s-ajung la tine, ce cărare să apuc?

— Cată tot spre deal, cumătră; ş-unde vei zări, sub vii,

Bou bălţat la plug că trage, într-acolo drept să ţii.

Bou bălţat în satul nostru altul nu-i decât al meu!

Astfel cuvântând morarul, pleacă spre căminul său.

Stănculeasa, pân’ la poartă, după el cu drag se ţine.

— Mâine, deci, pe câmp, cumetre!

— Da! să ne vedem cu bine!
Petre Dulfu