Ispravile lui Pacala (21)

Rămăşaguri c-un boier

După hoinărit de-o vară, iacătă-mi-l într-un sat,

La o curte boierească, slujitor din nou intrat.

Ş-acolo-ntr-o zi de iarnă, fiind vorba printre-argaţi

Despre ăi cu mâna lungă, el sări-n sus: — Măi fârtaţi!

N-am pus mâna, pân-acuma, nici pe-un ac străin, v-o jur:

Dar de-aş vrea, eu şi cămaşa de pe om aş şti s-o fur

Fără să mă simtă omul... Ceilalţi râseră de el:

— O-lio-lio! Cam prea te lauzi! Las-o mai pe jos niţel!

— Nu mă credeţi? Fac prinsoare, ori cu cine!

— Da? îi zise

Din cerdac atunci boierul, care toate le-auzise.

— Fă prinsoare deci cu mine. Fură-mi d-astăzi pân-la anul,

Dacă poţi, din jug anume, de la muncă, pe Bălanul.

Şi de-mi faci isprava asta, boul scump al tău să fie!

Iar de nu, să-mi stai în slujbă, trei ani, fără de simbrie.

Ţii prinsoarea?

— Ţiu, stăpâne, cum să n-o ţiu? Hai, noroc!

Ce făcu apoi boierul? Doi argaţi a pus pe loc,

Doi, din cei mai vechi la curte, tot lângă Bălan să şează

Ziua-noaptea, şi de dânsul ca de ochii lor să vază.

Iar Păcală? Toată iarna d-alte treburi îşi vedea.

La prinsoarea cu stăpânu-i parcă nici nu se gândea.

* * *

Dete Cel Sfânt, milostivul, după iarna urâcioasă,

Pe la noi din nou să vie primăvara mult frumoasă.

Ciocârlii cântau prin aer, lăudând pe Dumnezeu,

Iar pe câmp, în jug, la pluguri, boii se-ncordau din greu,

Şi ieşea pe câmp — în faptul dimineţii — şi Bălan.

De trăgea la plug, alături cu tovarăşu-i Joian.

Când văzu aşa Păcală, se sculă odată-n zori,

Merse-n curte la o cloşcă, ce-şi vedea de puişori.

Prinse dintre pui vro zece, i-a muiat în clei topit,

Dup-aceea-n praf de aur lucitor i-a tăvălit.

Şi-ntr-o mânecă vârându-i, haide, prin huceag, spre grind,

Unde din ajun văzuse pe Bălan la plug muncind.

Acolo, sloboade puii razna peste-ogor s-alerge,

Fără să mi-l vadă vrunul din argaţi. Apoi, o şterge;

În huceag din nou s-afundă, şi s-aşează la pândit.

Cei cu plugul, când ajuns-au lângă pui, s-au încrucit.

— Tii! Ai mai văzut minune ca aceasta, frăţioare?

Pui de aur. Ia priveşte-i ce frumos lucesc la soare!

Hai să-i prindem!

— Haide, frate! Şi lăsând şi plug şi boi,

Alergară ca să prinză pui de aur, amândoi.

Puişorii fug, să scape; slugile... pe urma lor,

Până ce-au ajuns cu goana, hăt, departe de ogor.

Lui Păcal-atunci de-un zâmbet faţa i se luminează;

Din desiş el iese grabnic, lângă boi se furişează.

Taie lui Bălan fuiorul de la coadă şi i-l vâră

Lui Joian pe gât, doar vârful să i se zărească-o ţâră.

De la plug într-o clipită pe Bălanu mi-l dejugă;

Şi arzându-l c-o răchită, hai... îl mână tot în fugă.

A pierit cu el, deodată, colo-n păduricea deasă.

Slugile au prins din cârdul cel de pui vro cinci sau şase.

Când se-napoiară însă, ce să vază? Doar Joian

Mai era-njugat acolo. — Doamne, unde-o fi Bălan?

Parcă-l înghiţi pământul! L-am lăsat aci, la plug!

Cum pieri aşa de iute? Cum putu pieri, din jug!

Dar deodată unul vede la Joian fuioru-n gură:

— Vai, mânca-l-ar să-l mănânce fiarele de stârpitură!

Iacă unde e Bălanul!

— Unde, frate, aiurezi?

— Uite! L-a-nghiţit Joianu! Coada-i stă-n gâtlej, n-o vezi?

— Ii... aşa măi... zău aşa e! I se vede vârfu-afară.

Şi lăsând acolo plugul, fuga la conac plecară.

Spuseră-ngroziţi minunea ce-au văzut că s-a-ntâmplat

Cum Bălanul nu-i ca-n palmă, căci Joianul l-a mâncat.

Când îi auzi boierul, a-nţeles îndată ce-i:

— Aţi înnebunit? le zise, repezindu-se la ei.

Tonţilor! Aşa prăpăstii cum puteţi să-mi spuneţi oare?

Bou pe alt bou să mănânce, s-a mai pomenit sub soare?

Aş! Vi-l şterse pe Bălanul năzdrăvanul de Păcală!

D-aia, trântorilor? D-aia vi l-am dat în socoteală?

Hai, că nu ştiu ce se-ntâmplă! Să pieriţi din faţa mea!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iar Păcală? stând pe-aproape, dup-un gard: de râs murea!

* * *

La amiazi el sta-n portiţă. — Ei! boierul păgubaş

Îi grăi de la fereastră, pe Bălanu mi-l luaşi.

Dar să-mi furi din grajd acuma calul meu frumos, de şea,

Pe nepreţuitul Murgu, care are-n frunte-o stea.

Vreme pentru-această treabă iacă-ţi dau un sfert de an.

Şi de-i face-o şi pe-aceasta, zău că eşti un năzdrăvan.

Calul, mult mai scump ca boul, tot averea ta să fie!

Iar de nu: să-mi stai în slujbă trei ani fără de simbrie.

Ţii prinsoarea?

— Ţiu, stăpâne, cum nu? Am azi pe Bălan.

Vroi să fie-al meu şi Murgul, pân’va trece-un sfert de an.

— Hm! gândea zâmbind boierul, zău? Aşa vrei? Bine, bine!

Mi-ai rămas tu cu Bălanul, dar cu Murgu las’ pe mine!

Şi sub pază-şi puse calul, cum mai rar s-a pomenit.

Doi străjeri stăteau la uşa grajdului necontenit,

Cu topoare grele-n mână, gata-n frunte-a mi-l toca

Pe-ndrăzneţul ce pe-acolo doar să treac-ar cuteza,

Fie cine-ar fi, afară de boier! Un alt argat

Îl ţinea pe cal de coadă, ziua-noaptea, ne-ncetat;

Iar un altul de căpăstru; ş-un al cincilea, mai mare

Peste toţi, în şea pe Murgu nepristan şedea călare.

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ei, Păcală, cu Bălanul ţi-ai făcut tu ale tale!

Să vedem acum cu Murgul cum ai să o scoţi la cale!

Aş! El nici nu se gândeşte! Tace, până una-altă,

Cum făcuse şi cu boul, lasă lucrurile baltă.

Într-o zi — sfinţise tocmai soarele strălucitor —

Şi boierul sta de vorbă cu nevastă-sa-n pridvor;

Când deodată iacă intră de pe drum o cerşetoare,

Gârbovă, abia târându-şi ostenitele-i picioare.

— Fiţi, boierule, cucoană, milostivi c-o scăpătată

Ca să aibă-n ceruri milă, şi de voi, slăvitul Tată.

Cât e soarele deasupra, tot mai umblu, nu mă las

Dar îndată ce-asfinţeşte, nu mai văd să fac un pas

Daţi-mi loc de mas pe-aice, pân’ s-o lumina de zi!

— Bine, hai, boieru-i zice, culcă-te-ntr-un colţ aci.

Bătătura-i largă, babo. S-ar putea să nu-ţi dăm loc?

— Să vă deie cel din ceruri sănătate şi noroc!

Şi se duce, s-aciuează, baba, colo, mai deoparte,

Pe nişte ogrinji, de uşa Murgului cam nu departe.

Când şi când din traistă scoate, duce-ncetinel la gură,

Un ulcior; şi ridicându-l, soarbe câte-o-nghiţitură.

Apoi iar în traistă-l pune. Bieţii păzitori, zărind

La măsea cum trage baba, se uitau din grajd cu jind.

Iar când se-nnoptează bine, iese unul şi-o întreabă:

— Ce tot sugi aşa cu poftă din ulciorul ăla, babă?

— Ia nişte rachiu, băiete... Ce să fac, măicuţă dragă?

Tot cu supărări pe lume să mă lupt o viaţă-ntreagă?

Mulţumiri să n-am nici una? Ah, ce mai rachiu! Te unge

Când îl dai pe gât, nu alta! Cât să bei, tot nu-ţi ajunge!

Ăsta singur, câteodată, de necazuri mai mă scapă.

Bietei slugi atuncea gura începu să-i lase apă:

— Nu ne dai un pic şi nouă? Dă-ne, ca să ne-ndulcim

Şi noi puţinel amarul, că destul ne chinuim,

Tot păzind haramul ăsta, zi şi noapte, ceas cu ceas,

Nu cumva Păcal’al naibii să ni-l şteargă de sub nas.

— Cum să nu vă deie baba? Sunt săracă, vezi prea bine,

Dar ce am, să-mpart cu alţii, o plăcere-i pentru mine!

Fă-te mai încoa, băiete. Pe sfârşite mi-e ulciorul.

Ci mai am aice unul plin, poftim, alină-ţi dorul,

Apoi dă şi la tovarăşi.

Omul ia ulcioru-n mână,

Şi spre buze ridicându-l, trage  ca de la fântână.

Hai cu el în grajd pe urmă, altuia i-l dă la gură,

Iar acesta mai departe, până când toţi cinci băură.

Însă, ce să vezi? Minune! Nu trecu, de când sorbiră,

Cât ai zice-un Tatăl nostru, toţi argaţii adormiră.

Unul, sus în şea călare pe spinarea Murgului,

Altu-având căpăstru-n mână, altul coada calului;

Doi, la uşă, cu topoare — cum erau ei rânduiţi —

Căci bătrâna... cine fuse? Vro miloagă, socotiţi?

Aş! Păcală! Iar rachiul, dres cu ierburi, din ajun:

Cum or bea din el străjerii, toţi pe loc s-adoarmă tun!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când îi vede-aşa Păcală, hai, cât ai clipi dezbracă

Zdrenţele de cerşetoare şi la Murgu-n staul pleacă;

Taie, hârşt, căpăstru-n două, o bucată să-i rămână

Murgului în cap, iar alta, păzitorului în mână.

Tot asemenea şi coada. Iar pe-argatu cel călare,

Sus — cu şea cu tot — îl saltă, repede, pe-o grindă mare.

Îl aşeaz-acolo bine — ca trecându-i somnul greu,

Să se crează tot pe Murgu, stând în şea, la locul său.

Apoi scoate calul, sare pe spinare-i frumuşel,

Şi strângându-l din călcâie, hai p-aci-ncolea cu el,

Se afundă-n umbra nopţii.

Pe la răsărit de soare

Când în grajd boierul intră, mai să cază d-a-n picioare.

— Hei! Dormire-aţi somnu cel lung! Nu vedeţi că Murgul nu-i?

Speriaţi, buimaci, străjerii sar, se-nhoalbă:

— Cum? Ce spui?

Apoi cel ce-avea în mână din căpăstru o bucată,

Şi cel ce ţinea de coadă, dă-i, cât pot, smucesc odată.

Socotind că trag pe Murgul, vrând să-l dea la apă-afară.

Dar pe spate, buf! sărmanii, amândoi se răsturnară;

Încât, de podele, ţeasta, doar că nu li s-a sfărmat.

D-apoi celălalt, cu şeaua sus pe grindă cocoţat!

Hai să dea şi el călcâie calului, dar somnoros,

Cumpăna pierzându-şi... dura... a căzut cu capu-n jos,

Şi-atârnat în scări rămase... Iară cei doi, cu topoare,

Puşi la uşă — Sfinte Doamne! Cât p-aci să se omoare.

Uluiţi, crezând că hoţii au venit pe Murg să-l ieie,

Unul altuia-nceput-au nebuneşte-n cap să-şi deie.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Tii! Şi-a zis în gând boierul. Astea-s urme de-ale lui.

Mi-o făcu din nou Păcală, bată-l Maica Domnului!

Cum putu aşa de straşnic pe tuscinci la gard să-i lege?

Şi-acum nu ştia: să-i arză c-un gârbaci pe toţi, în lege?

Sau cu hohote să râză de cumplita lor prostie?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iar Păcală, stând pe-alături, hohotea... leşin să-i vie!

Petre Dulfu