Ispravile lui Pacala (23)

La vatra părintească

Şi-a umblat Păcală, iarăşi, nu ştiu cât, prin cele sate.

De-ale lui isprăvi, în cale-i, săvârşind nenumărate.

Dar de la o vreme — ce vreţi, tot stingher, pe căi străine,

S-a cam săturat şi dânsul... Şi-şi zicea ades în sine:

Ce-o mai fi făcând sătuţul, unde-am fost copil odată?...

L-apucase dor de vatra de atâta timp uitată.     

Într-o bună dimineaţă, s-aşternu deci drumului

Şi a treia zi spre seară, iată-mi-l în satul lui!

Satul, tot ca şi pe vremuri. Casă albă lângă casă,

Răsăreau în şir din umbra pomilor cu frunză deasă.

Vesele, drăguţe, toate. Doar căscioara părintească,

Mohorâtă şi pustie, gata să se prăbuşească.

El intră-n ograda plină de scaieţi şi de urzici,

Se-odihni pe prispa veche: “Bine că mă văd aici!

O să-mi dreg cocioaba asta, am să mă aşez în ea

Şi, lăsând în pace lumea, de-ale mele mi-oi vedea.”

Astfel se gândea-n tăcere, stând pe prispă tolănit,

Până când steloasa noapte să-l adoarmă a venit.

Dimineaţa următoare, până-n ziuă se sculă,

Ca un om cu multe treburi şi la drum din nou plecă.

Iar spre seară, când se-ntoarse de la târgul nu ştiu care,

El venea c-o viţeluşă bălăioară, pe cărare.

“Uite-aşa”, intrând pe poartă, zise mulţumit în sine,

“Din viţea, cum e, s-o face vacă mare, astăzi-mâine.

Iar ca vacă o să-mi fete alte viţeluşe-n loc,

În tot anul câte una, dac-o fi să am noroc.

Azi o vacă, mâine două; mai pe urmă, boi, plug, car.

Iacătă-mă-n scurtă vreme, om ca lumea, gospodar!

Şi când zorile de ziuă s-au ivit pe boltă iară,

L-au găsit, cu bălăioara-i, la păşune-n câmp afară.

* * *

Cam aşa, tot timpul verii, îşi păştea azi pe livadă,

Mâine-n luncă — viţeluşa, mare mai curând s-o vadă.

Şi-a crescut văzând cu ochii hoţomanca de viţea,

Peste doi, trei ani, Păcală, ce mai văcuşoar-avea!

Nu era-n tot satul alta mai voinică, mai zglobie.

Străluceau, privind la dânsa, ochii lui, de bucurie.

Dar sătenii — cum e lumea, pururea-n spre rău pornită —

Prinseră să-l pizmuiască pentru-aşa odor de vită.

Şi-i scorniră, ştiţi ce vorbă? Că de-aceea vaca lui

S-a făcut aşa frumoasă, cum prin sate alta nu-i

Fiindc-o ţine, nu-n cireadă, ca tot omul, la păşune,

Ci prin holde-o păşunează, unde-s grânele mai bune!

De găseau în câmp, duşmanii, orice neorânduială,

Vina o dădeau pe cine? Tot pe vaca lui Păcală!

Geaba le-arăta, creştinul, că dreptate n-au deloc:

Oamenii, aprinşi de ură, se făceau doar şi mai foc.

Pân’ odată, hotărât-au, pe Joiana lui bălaie —

Unde le-o ieşi ’nainte — s-o lovească-n cap, s-o taie.

Şi-ntre dânşii să-şi împartă carnea toată de pe ea,

Iară lui Păcală, bietul, numai pielea să i-o dea.

— Pielea - glăsuiau cu toţii, căci atât avea ea doară,

Ca viţea, în satul nostru când venit-a-ntâia oară.

Iară carne-aşa de multă d-unde-a pus pe dânsa, frate?

De pe rodnicele holde, în sudori de noi lucrate!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Deci spre-amiază, când Păcală îşi lăsase-ntr-un desiş,

Priponită, văcuşoara, haide toţi la ea hoţiş.

Îi dădură-n cap cu barde, şi de piele-o jupuiră;

Apoi carnea-i — bucăţele — între dânşii o-mpărţiră.

Iară pielea, caldă încă de a vieţii abureală,

Peste gard au aruncat-o, în ograda lui Păcală.

* * *

Când el dă de pielea vacii, stă pe loc şi se-ncruceşte:

Na!... Mai fă-te om de treabă, precum inima-ţi doreşte.

Lasă-n pace lumea, vezi-ţi doar de treburi şi de casă!

Apoi cum să laşi în pace lumea, când ea nu te lasă?

Îmi tăiarăţi văcuşoara? Mi-aţi mâncat-o, vasăzică?

Mi-o plătiţi voi... ţineţi minte!

Apoi pielea o ridică

Şi pe gard în pari o-ntinde, cu o mână tremurândă,

Iar a doua zi, porneşte la un bâlci cu ea, s-o vândă.

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Merge, merge, toată ziua, până iată că-ntr-un sat,

L-a ajuns din urmă noaptea. Împrejur el s-a uitat:

Întunerec pretutindeni! Toată lumea se culcase!

Numai într-un loc, lumină. Intră deci acolo-n casă.

Şi, la vatră, ce să vază? O drăguţă de femeie!

— Bine te-am găsit, frumoaso!

— Bine Dumnezeu să-ţi deie?

Ce vânt te-a adus, drumeţe?

— Ia necazuri de-ale mele!

De-astăzi dimineaţă-ntruna viu pe drum cu-această piele;

E departe încă târgul! Şi grozav am ostenit!

Fă-ţi pomană, dă-mi pe-acilea vrun locşor de odihnit,

Pân’ s-o lumina de ziuă. Dorm şi-n tindă, unde-o fi!

— Cu plăcere, până mâine, omule, te-aş găzdui.

Dar bărbatu-mi nu-i acasă, e la munte, tocmai sus.

Dimineaţă, când s-o-ntoarce, de la stână, unde-i dus,

Ce-o să creaz-aflând că noaptea un străin aci a mas?

— De, femeie! N-am ce zice. Ai dreptate. Bun rămas!

Astfel răspunzând Păcală, hai, din nou, sărmanul, pleacă.

Dar în curte, se opreşte. “Ia să stau pe prisp-oleacă!

Numai pentru-atâta lucru, n-o să fie doar nimica.”

Şi pe prispă el se-aşează, făr’ să simtă frumuşica.

Stă o clipa, dus cu gândul la mândreţea de nevastă

Iar deodată-ntoarce capul şi se uită pe fereastă

Ia să văd, cam ce lucrează dumneaei năuntru oare?

Ea cocea la foc plăcinte, şi-un purcel frigea-n frigare.

— Tii! Drăcoaica! Dacă soţu-i mâine doar se-ntoarce-acasă,

Pentru cine pregăteşte azi o cin-atât de-aleasă?

Şi de ce-i aşa gătită, cu cămaşa numai flori,

Cu mărgele, ca o fată când aşteaptă peţitori?

Dar pe când aşa Păcală se-ntreba la geam afar’,

Iată că pe drum s-aude scârţâitul unui car.

Apoi: “Ho, a-ho, Dumane! Ho, Joian” un glas grăieşte,

Şi din mers în dreptul porţii, caru-ndată se opreşte.

Cine este nou-sositul, ea ghicise, bat-o vina,

Căci să fi văzut ce iute strânse de pe vatră cina!

Pân’ să intre caru-n curte, şi plăcinte, şi friptură,

Şi rachiu... şi vinul... toate nevăzute se făcură!

.. . . . . . . . . . . . . . . . . .

“Soţul!” zice-n gând Păcală. Şi sculându-se grăbit,

Înspre el înaintează: — Bună seara!

— Bun sosit!

— Bucuroşi la oaspeţi, bade? Sunt drumeţ, -nnoptai în cale.

— Bucuroşi, fârtate, cum nu! Da-ncotro?

— Spre târg, la vale!

Apoi, dejugându-şi boii, omu-n casă mi-l pofti.

— Vai, bărbate! Nevestica începu a se jeli.

Ce-i, de te-ntorseşi?

— Nimica. Roata, Dumnezeu s-o bată,

Mi s-a rupt! Plec iar la ziuă! Adusei ş-un oaspe, iată!

Să ne dai, nevastă, spune, ai tu ceva de mâncare?

— Da de unde, Doamne, tocmai mă gătisem de culcare.

Ceapă doar şi mămăligă! N-am ştiut că vii acum!

Eu credeam că tocmai mâine te-i întoarce de la drum.

— Bine, draga mea soţie, îi răspunse el voios.

Nu-i nimica! toate-s bune, când e omul sănătos.

Hai degrabă, că ni-e foame! Dă-ne ce-i găsi prin casă!

— Uite-acum! grăi femeia. Şi-ncepu să puie masă.

Iar Păcală? Sta pe gânduri. Aş, era nebun el: ceapă,

Mămăligă să mănânce, şi să bea pe urmă apă —

Când c-o clipă mai nainte a zărit cuptorul plin

De friptură, de plăcinte, şi-i cam mirosise-a vin?

Ce-i trăsni prin minte dară? Pielea vacii, aşezată

La picioare jos având-o, se-ncruntă la ea o dată.

Şi mi-i trase cu toiagul, pe furiş, o lovitură.

Omul s-a mirat în gându-i, dar nimic n-a zis din gură.

După câtva timp, Păcală: jap! c-un scrâşnet de necaz,

Mai croi o bâtă pielei, dojenind-o: — N-ai obraz?

Gazda se-ncruci! Păcală, stă ce stă, şi: — Nu taci? iară?

Na, neruşinato! pielei, altă lovitură-i cară.

Omu-atunci, pierzând răbdarea, îl întreabă:

— Hei, drumeţe!

Ce ai cu sărmana piele, de-i cârpeşti mereu la beţe?

— De, a naibii pocitură! A surzit sau ce să fie?

Tot îi zic mereu să tacă, şi ea... nici că vrea să ştie!

— Cum? Că doară nu vorbeşte! Zici aşa doar, mi se pare.

— Asta? He-he! Ce crezi, bade, că e piele ca oricare?

Asta-i piele care ştie tot ce se petrece-n lume

Şi tot vrea mereu să spună!

— Vrea să spună? Ce anume?

— Ce? Păi, uite... lucruri, care... nu e bine să se ştie!

— Zău? Grozav aş vrea să aflu! N-ai putea să-mi spui şi mie?

La-nceput, Păcală nu vrea. — Nu pot, nu pot, zău, bădică!

Dar, rugat întruna, pielea spre ureche şi-o ridică:

“Află deci! Poftim! Ea-mi spune, că rachiu de mâna-ntâi,

O garafă, se găseşte ici în pat la căpătâi”.

Omul s-a uitat la dânsul: — Vrei să-ţi râzi de mine, hai?

Când săltă-n sus perna însă: — Tii... ba uite, zău, aşa-i!

Coşcogeamite garafă! Cine oare s-o fi pus?

— De! Ştiu şi eu cine? Pielea, despre asta, nu mi-a spus.

Însă, i-auzi ce-mi mai spune!

— Ce?

— Să cauţi binişor,

Ş-un purcel frumos găsi-vei, rumenit, colea-n cuptor.

— Un purcel? Ia fugi de-acolo! Asta n-o crez!

Dar când cată:

— Vai! mirat românul zice. Ba aveai dreptate, iată!

(Şi pe mas-a pus purcelul, lângă sticla de rachiu)

Măi, măi, măi, a naibii piele! Zău, să juri că-i dracu viu!

— Pe cuptor acuma, bade, sus, o mână ţi-o mai plimbă

Şi-i găsi nişte plăcinte, cum de mult n-ai pus pe limbă!

— Ce spui! Este cu putinţă? Şi cătând bărbatul iară:

Uite, frate şi plăcinte! Calde, chiar din astă-seară!

— Iar acum, te-apleacă bine, mâna jos sub pat ţi-o bagă,

Vin trandafiriu acolo vei găsi, o sticlă-ntreagă.

Şi plecându-se bărbatul, scoase-ndată la lumină,

De sub pat şi-a pus pe masă, vin, o sticlă mare, plină!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Ei, iubita mea nevastă! Vezi ce de bucate bune,

Ca de sub pământ ieşiră? Ce zici tu de astea? Spune!

— De, bărbate, multe-n lume vede ochiul omenesc,

Dar minune ca aceasta n-am văzut, de când trăiesc!

* * *

S-aşezar-apoi la masă. — Ei, aşa mai zic şi eu!

Se gândea voios Păcală, din purcel cărând mereu.

Şi-a cinat... împărăteşte! Dar bărbatu-abia-nghiţea.

Fiecare-mbucătură parcă-n gât i se oprea.

Iar la urmă, după cină, spre Păcală lung el cată:

— Ştii ce, vere? Vinde-mi mie pielea asta minunată.

— Să ţi-o vând? grăi Păcală, speriat privindu-l. Vai!

Cum te-ai şi gândit, creştine?

— Frate! N-ai vrea să mi-o dai

Nici când ţi-aş plăti-o bine?

— Ha-ha-ha! Să mi-o plăteşti?

Are preţ aşa un lucru?

— Ce-mi ceri? Dau oricât voieşti?

Şi-a-nceput pe ea să-i deie: lei o sută, două, trei!

Că era bogat... Dar geaba!

— Nici c-o mie-n cap nu vrei?

— Nu pot, nene, nu-mi dă mâna!

— Bine... adă mâna ici,

Îţi adaug lâng-o mie... încă trei mii. Ce mai zici?

— De, răspunse-atunci Păcală. Ştiu şi eu ce să mai zic?

Altuia — fereşte Doamne! — n-o dădeam... pentru nimic!

Dumitale însă... na-ţi-o. Nu de bani îmi este mie,

Crede-mă! Ţi-o dau fiindcă prea te văd om de-omenie.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Omul, după ce-i plăteşte preţul cum s-au învoit,

Într-un cui agaţă pielea. Cât era de mulţumit!

— Pot să plec de azi în tihnă, orişiunde — ce-mi mai pasă?

Pielea asta o să-mi spuie, tot ce se petrece-n casă!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iar Păcală vâră-n pungă patru mii de lei, bani gheaţă;

Se trânteşte lângă vatră, doarme, până dimineaţă.

Dimineaţă-n zori, se scoală... şi luându-şi bun rămas

De la cei ce-l găzduiră, hai la drum, cu sprinten pas.

Soţul stete pe acasă ce-a mai stat, apoi s-a dus

Unde-avea şi el cu carul de plecat, la deal în sus.

La izvor, sub deal, Păcală l-aştepta, şi-i iese-n cale:

— Ştii ce, bade, pentru piele prea-mi dăduşi din gros parale!

Altuia, de... nu zic, însă, dumitale... mă gândesc

Nu-i frumos să-ţi iau atâta. Zece lei doar îmi opresc;

Iară ceilalţi, adă mâna, ţine-i, c-o să-ţi prindă bine!

Omul auzind acestea: — Cum se poate? Vai de mine!

Nu-i venea să ieie banii. Ba că-i pungă, ba că-i teacă!

Dar Păcală-i pune-n mână, făr-a-l mai ruga, şi pleacă.

— Măi, ce om! gândea românul. I-auzi! Bani să nu voiască!

Apoi hai şi el-nainte, către stâna-i ciobănească.

* * *

Hoţomanca de nevastă nu-şi găsea, de ciudă, loc.

Ochii-i aruncau spre pielea cea din cui priviri de foc.

— Ce... de azi... cu strajă-n casă eu să stau necontenit?

Şi să nu mai am pe lume, cât trăi-voi, ceas tihnit?

Uf! Când îmi aduc aminte, parcă nu ştiu zău ce-mi vine!

Cum să scap de pielea asta? Cum să scap? A, las pe mine!

Şi-a săltat în sus capacul unei lăzi. Acolo-n ladă

Într-un colţ, avea şi dânsa bani puşi bine, o grămadă:

Taleri, galbeni, despre care povestea cam multe satul,

Dar, precum se-ntâmplă-adesea, nici nu bănuia bărbatul.

Când i-a strâns? Şi cum? De unde? Numai dumneaei ştia!

Deci din ladă bani ea scoate, mulţi... apoi la drum o ia

Să găsească pe Păcală. Merge-n fugă după el!

Şi-l ajunge-ntr-o pădure:

— Hei, drumeţe! stăi niţel!

Nu-i vrun chip, cu pielea ceea vorbitoare... nu se poate

Ca s-o fac cumva să-şi piarză darul de-a mai spune toate?

Uite! (zice, arătându-i banii strânşi într-o basma,

Şi lovindu-i ca să sune). Zău, învaţă-mă ceva,

Ce vei şti. Şi vezi tu ăştia? Na! Să fie toţi ai tăi:

Cât îţi dete şi bărbatu-mi, tocmai patru mii de lei.

Când aude-aşa Păcală: — Iacă măi!... în gând şi-a zis,

Alte patru miişoare... De, pesemne-aşa mi-e scris:

Patru mii să iau, în capăt! Patru mii de lei, pe piele!

Şi-n şerpar vârî bănetul. — Lasă, că te-nvăţ eu, lele!

Ştii ce? Ieşi cu pielea mâine la izvor. Stropeşte-o-n zori

Cu stropi reci prin sită nouă strecuraţi... de nouă ori.

Să mai faci cu mâna dreaptă peste ea vro nouă cruci,

Pune-o-n cui la loc. Pe urmă, grijă-n veci să nu-i mai duci!

— Bun, îţi mulţumesc!

Şi şterge-o, înapoi spre sat, nevasta

Fericit, ca dânsa, cine mai era pe lumea asta?

— Iată-mă scăpată! N-a vrut să-ţi ajute Dumnezeu,

Ai plătit degeaba straja, bărbăţele dragul meu!

Iar Păcală? Hai şi dânsul, prin pădurea de tufani,

Mai departe, spre căminu-i, cu şerparul plin de bani.
Petre Dulfu