Mici intamplari cu animale (44)

Urletul lupilor

Urletul lupilor în haită impresionează şi pe un om, pentru care el nu înseamnă şi nu prevesteşte nicio primejdie. Poate să fie o rămăşiţă a instinctului ancestral, de pe vremuri cînd, pentru primitivul slab înarmat si rău protejat de adăposturile lui, lupii de fapt erau o primejdie. Nu este frică ceea ce te cuprinde cînd auzi concertul sinistru, ci o nelinişte greu de suportat şi simţi o uşurare cînd s-a sfîrşit.

În sălbătăciuni, urletul lupilor, chiar din depărtare, tre­zeşte o adevărată groază. Am văzut odată semnele acestei groaze.

Era o înserare blîndă în sfîrşit de vară. Din pătulul înalt mă delectam cu jocurile de dragoste ale unei perechi: căprioară suavă şi ţap sfătos, ce alergau prin tăietura tînără, făcînd cercuri în jurul cîte unui buchet de brădui. Mireasa ademenea şi se ferea, ca apoi să îndemne iară, cochetă; căpriorul o urmărea nerăbdător. Uneori se opreau puţin şi ciuguleau din ultimele flori liliachii din vîrful lujerilor de bisacăn. Locul era ferit din calea oamenilor, primejdie nu se arăta de nicăieri, perechea era stăpînită de dulcea poruncă a speciei. Carabina mea stătea uitată, rezemată de balustrada pătulului.

Deodată perechea s-a oprit înlemnită. Apoi am auzit şi eu. Dinspre un grui, de care ne despărţeau două creste şi două văi împădurite, a pornit, întîi ca o jeluire, urlet de lup. Nu mă aşteptam la urlet vara, cu toate că si altădată l-am auzit şi pe vremea aceasta. În glasul dintîi s-a împletit altul, apoi multe, pe toate gamele, pe toate tonurile, de la iuit înalt la hîrcîit din gîtlej, de la plîngător la lătrat de ameninţare.

Au fost uitate jocurile de dragoste şi florile fragede ale bisacănului. Perechea stătea încremenită, cu capetele înălţate, cu urechile nemişcat ciulite înspre izvorul veştii de mare pri­mejdie. Mi se părea chiar că văd cîte o cutremurare care fugea ca un vînt de-a lungul spinărilor. Singura mişcare pe care o vedeam bine era obişnuitul semn de mare agitaţie a căprio­rului: oglinda din dosul buturilor se mărea, se aduna mică după cum se ridicau şi se culcau perii albi-gălbui.

Cît vor mai sta aşa înlemniţi? Dacă e atît de îngrozită pe­rechea, de ce nu se îndepărtează de locul primejdiei? Au tre­cut cinci minute, zece, sfertul de ceas şi mai bine — dincolo concertul macabru, aici împietrirea ca în catalepsie.

S-a subţiat tumultul urletului, au mai hămăit unul sau doi, scurt, apoi au încetat. Vor începe oare din nou? Părea că această întrebare şi-o punea şi perechea de căprioare din faţa mea. A rămas în aceeaşi nemişcare, ascultînd încordat. N-a mai început şi am simţit şi eu ca o eliberare, ca destrămarea unui coşmar. Ţapul şi căprioara s-au smucit deodată din ne­mişcarea de mai înainte, ca şi cînd ar fi scăpat din cătuşe, s-au întors pe loc şi au pornit într-o goană nebună, în direcţie opusă urlăturii. Probabil ştiau că în tăcerea de după urlet haita pleacă la vînătoare; nimeni nu poate ghici încotro: scăparea e fuga. În cîteva clipe au ieşit din ocolul ochilor mei.

Pe cînd priveam în partea pe unde au dispărut, aud prin tăieturi zdupăieli de sărituri şi pocnet de crengi uscate. Venea dinspre locul de urlet, în salturi cum n-am mai văzut altele, un cerb tînăr; a trecut peste golişte şi a dispărut şi el pe urma căprioarelor. Îndată am fost cu arma în mîini, gata să o ridic la ochi: vor apărea lupii în urma cerbului. Am aşteptat — nu s-a arătat lup. Probabil că şi cerbul acesta a stat tot atît de încremenit în groază cît a durat urletul şi acum caută scăpare din faţa duşmanului, pe care nu l-a văzut şi nu ştie încotro o va lua.

Într-adevăr, sinistrul urlet al lupilor răspîndeşte spaimă în vietăţile cu patru picioare ale muntelui. Numai ursul mare rămîne liniştit şi, dacă i se zbîrleşte părul de după ceafă şi mormăie încet, înseamnă că îşi aduce aminte de pe cînd era pui, cum l-a salvat ursoaica sau cum s-a urcat sus în copac din faţa lupilor, care erau atunci o primejdie şi pentru el.