Aventurile Baronului Munchhausen (3)

Doi câini şi un cal

În toate aceste împrejurări, domnii mei, din care am scăpat cu bine, m-a ajutat întotdeauna întâmplarea, pe care am ştiut, prin vitejie şi prin prezenţă de spirit, să o întorc în folosul meu. Întâmplarea, vitejia şi prezenţa de spirit, luate laolaltă, fac, după cum toată lumea ştie, norocul vânătorului, al marinarului şi al ostaşului, însă ar fi un vânător, amiral sau general neprevăzător şi i s-ar putea aduce multe învinuiri aceluia care s-ar lăsa numai pe seama întâmplării sau a norocului fără să-şi însuşească toate meşteşugurile trebuincioase sau fără să-şi facă rost de sculele care să-i asigure izbânda. 

Astfel de învinuiri nu mi se pot aduce mie unuia, fiindcă eu am fost întotdeauna vestit şi neîntrecut în privinţa cailor, a câinilor şi a puştilor mele, precum şi în ceea ce priveşte dibăcia în a le mânui. Aşa că aş putea chiar să mă laud că faima mi-am creat-o de-a lungul vremii prin păduri, lunci şi câmpii. Nu vreau să dau acum prea multe amănunte asupra felului cum îmi îngrijesc eu caii, câinii, sau panopliile, aşa cum au obicei să facă iuncherii când discută despre caii, câinii şi vânătorile lor. Trebuie să vă spun, cu toate astea, că doi dintre câinii mei m-au slujit atât de bine, încât nu-i voi uita niciodată. Şi fiindcă veni vorba de ei, vi-i voi înfăţişa în câteva cuvinte. Unul dintre ei - o căţea - era un soi de prepelicar, atât de neobosit, de atent şi de prevăzător, încât l-ar fi râvnit oricine. Puteam să-l folosesc şi ziua şi noaptea. De cum se însera, îi atârnam un felinar de coadă şi astfel puteam să vânez tot aşa de bine, ba poate şi mai bine încă decât ziua nămiaza mare...

Odată - nu multă vreme după ce mă însurasem, soţia mea şi-a exprimat dorinţa să meargă la vânătoare. Eu pornisem călare înainte. N-a trecut mult şi căţeaua mea s-a oprit dinaintea unui stol de câteva sute de găinuşe. Se scursese o bună bucată de vreme de când îmi tot aşteptam soţia, care plecase călare, îndată după mine, în tovărăşia unui locotenent de-al meu şi a unui băiat de la grajd. Dar nici nu vedeam, nici nu auzeam pe nimeni. În cele din urmă, cuprinzându-mă neliniştea, mă întorsei şi, cam pe la jumătatea drumului, îmi ajunse la urechi un bocet tânguitor. Mi se părea că vine de pe undeva, de aproape şi totuşi, cât zăreai cu ochii, nici picior de om sau de altă vieţuitoare.

Descălecai, pusei urechea la pământ şi auzii de îndată că bocetul venea din străfunduri, ba recunoscui chiar lămurit glasul soţiei mele, chiar şi pe al locotenentului şi al băiatului de la grajd. În acelaşi timp luai seama că nu departe de mine se afla gura unei mine de cărbuni. Din nefericire nu mi-a mai rămas nicio îndoială că biata mea soţie şi însoţitorii ei se prăbuşiseră în mină. Pornii în galop întins spre satul cel mai apropiat, ca să-i chem în ajutor pe mineri. După o muncă trudnică şi îndelungată, minerii scoaseră bietele victime la lumina zilei, din fundul unui puţ adânc de nouăzeci de stânjeni.

Mai întâi l-au scos pe băiatul de la grajd, apoi calul său, după care l-au scos pe locotenent şi i-au scos în urmă şi lui calul, apoi pe soţia mea şi la sfârşit bidiviul ei arăbesc. De mirare însă, cu toată întâmplarea, a fost faptul că în urma unei atât de înfiorătoare căderi oamenii şi caii nu s-au ales decât cu câteva zgârieturi. Dar negrăit de mare a fost spaima pe care au tras-o. După cum uşor vă închipuiţi, nu mai putea fi vorba de vânătoare. Şi deoarece, după cum bănuiesc, şi dumneavoastră înşivă, prinşi de această povestire, aţi uitat acum cu totul de căţeaua mea, îmi închipui că n-o să mi-o luaţi în nume de rău dacă eu însumi o uitasem atunci. Îndatoririle slujbei mele m-au silit să plec chiar a doua zi dimineaţă la un drum din care nu m-am întors decât după patrusprezece zile. Abia mă întorsesem de câteva ceasuri acasă, când îmi dădui seama de lipsa Dianei mele. Nimeni nu ştia ce-i cu ea; slujitorii crezuseră că s-a luat după mine, la drum. Spre marea mea mâhnire, n-o găseam nicăieri. În cele din urmă, îmi veni un gând: te pomeneşti că biata căţea mai stă şi acum în faţa găinuşelor!

Iar nădejdea, împreună cu teama, m-au mânat îndată într-acolo. Şi, ce să vezi? Spre negrăita mea bucurie, căţeaua se afla în acelaşi loc unde o lăsasem cu patrusprezece zile înainte. O strigai şi ea se repezi deîndată, iar eu, cu o singură împuşcătură, doborâi douăzeci şi cinci de găinuşe. Dar bietul dobitoc abia de se mai putea târî până la mine, atât de flămând şi de istovit era.

Ca să-l pot aduce acasă, a trebuit să-l urc lângă mine pe cal. Vă daţi lesne seama că m-am supus cu cea mai mare bucurie unei asemenea stânjeniri. După o îngrijire cum se cade, de câteva zile, căţeaua s-a înviorat şi a devenit la fel de sprintenă şi de vioaie pe cât fusese şi odinioară. Iar peste câteva săptămâni m-a ajutat să dezleg o taină care, fără ea, de bună seamă ar fi rămas nedezlegată în vecii vecilor.

De două zile încheiate goneam un iepure. Câinele mereu îl abătea înspre mine, dar eu nu izbuteam să ţintesc, în vrăjitorie n-am crezut niciodată. Am trecut prin lucruri prea extraordinare în viaţa mea pentru ca să mai pot da crezare vrăjitoriilor. De data asta însă îmi era peste putinţă să înţeleg ce se petrece. Dar iată că, în sfârşit, iepurele s-a apropiat atâta încât a intrat în bătaia puştii mele. După ce l-am doborât, ce credeţi că am văzut? Iepurele avea patru picioare pe partea de jos a trupului şi patru pe spate. Când îi observai cele două perechi de dedesubt, se răsucea ca un înotător dibaci, care ştie să înoate şi pe burtă, şi pe spate, şi fugea mai departe, cu iuţeală îndoită, pe celelalte două perechi de picioare odihnite.

Niciodată, după aceea, n-am mai întâlnit asemenea soi de iepure, chiar şi pe acesta de bună seamă că n-aş fi putut să pun mâna dacă n-ar fi avut căţeaua mea însuşiri atât de minunate. Ea îşi depăşea într-o atare măsură semenii, încât oricând aş fi gata să jur că era unică în felul ei. Asta, bineînţeles, fără s-o asemui cu un alt câine, un ogar, tot al meu.

Ogarul era un animal neîntrecut, nu atât prin înfăţişare, cât mai ales prin iuţeala lui. Dacă l-aţi fi văzut, domnii mei, nici vorbă că v-ar fi uluit şi n-aţi fi fost deloc miraţi pentru faptul că ieşeam atât de des la vânătoare cu el. Gonea atât de iute şi m-a slujit neîncetat, vreme atât de îndelungată, încât din pricina asta şi-a tocit picioarele până aproape de trup. In ultimii mei ani nu l-am mai folosit decât ca să stârnească viezurii în vizuini, şi în felul acesta mi-a mai adus servicii încă o bună bucată de vreme.

Pe când îşi mai îndeplinea funcţia de ogar - în treacăt fie spus, tot căţea era - se luă într-o bună zi după un iepure care mi se păruse neobişnuit de gras. Mi-era tare milă de căţeaua mea fiindcă i se apropia sorocul să fete şi cu toate astea se îndemna să alerge tot atât de iute ca şi mai înainte. Nu o puteam urma călare, decât de la foarte mari depărtări. Deodată auzii un chelălăit, ca şi cum s-ar fi aflat prin preajmă o haită întreagă de câini, dar atât de încet şi pirpiriu era chelălăitul, încât nu mai ştiam ce să cred. Când mă apropiai, ce să vezi? Minunea minunilor!

Şi iepuroaica şi căţeaua mea fătaseră din goană; şi anume, iepuroaica fătase tot atâţia iepuraşi pe câţi fătase căţeaua. Mânată de instinct, iepuroaica pornise iar la goană. Dar ogarul nu numai că a ajuns-o dar a şi prins-o, şi astfel la sfârşitul vânătoarei mă pomenii având şase iepuri şi şase câini, deşi vânătoarea începuse cu câte unul din fiecare neam.

Cu aceeaşi plăcere ca şi despre căţea, îmi mai aduc aminte despre un cal lituanian, de nepreţuit. Calul îl dobândisem printr-o întâmplare ce mi-a dat prilejul, spre marea mea cinste, să-mi dovedesc măiestria de călăreţ. Pe atunci mă aflam în Lituania, la frumosul conac al contelui Przobofsky. Rămăsesem în încăperea cea mare şi luasem ceaiul, împreună cu doamnele, în timp ce domnii coborâseră în curte să privească un pur sânge adus de curând de la herghelie. Când, deodată, auzirăm strigăte de ajutor.

Coborâi scara şi mă aflai în faţa unui cal atât de sălbatic şi de nedomolit, încât nimeni nu îndrăznea să se apropie de el, necum să-l încalece. Cei mai buni călăreţi rămăseseră îngroziţi şi descumpăniţi înaintea nărăvaşului. Spaima şi îngrijorarea se citeau pe toate chipurile, când eu, dintr-o săritură, mă aruncai pe spinarea bidiviului. Şi nu numai că-l băgai în sperieţi, luându-l pe neaşteptate, dar folosind înalta mea dibăcie de călăreţ, îl şi potolii, făcându-l ascultător. Iar pentru ca doamnele să poată privi mai bine toate acestea şi ca să le alung orice îngrijorare deşartă, îmi silii bidiviul, lovindu-l, să sară prin fereastră, în sala în care se lua ceaiul. Acolo îl făcui să meargă, de câteva ori, la pas, la trap, la galop, ba îl urcai şi pe masa pregătită pentru ceai, şi executai cu el, în mic, frumos şi cuminte, toate figurile înaltei şcoli de călărie, lucru care aduse o deosebită desfătare doamnelor. Căluţul meu executa totul cu atâta îndemânare, încât nici n-a atins cănile şi ceştile. Toate acestea m-au înălţat atât de mult în ochii doamnelor şi ai domnului conte, încât, cu obişnuita lui politeţe, el m-a rugat să primesc în dar calul şi să purced cu el spre izbândă şi cuceriri la războiul împotriva turcilor, război ce avea să înceapă curând sub conducerea contelui Munnich.

Un dar mai plăcut nici că mi se putea face, mai cu seamă pentru bunele foloase pe care avea să mi le aducă într-o campanie în care aveam să dovedesc, pentru prima dată în viaţa ostăşească, cine sunt. Un cal atât de ascultător, dar şi atât de neînfricat şi de aprig - un mieluşel şi un Bucefal în acelaşi timp - avea menirea să-mi amintească neîncetat de îndatoririle unui ostaş viteaz şi de nemaiauzitele isprăvi săvârşite de către Alexandru pe câmpurile de luptă.

Am pornit război, din câte înţelesesem, printre altele, şi din dorinţa de a reda armatei ruseşti gloria, care cam fusese ştirbită, sub ţarul Petru, într-o campanie la Prut. Şi lucrul acesta l-am izbutit din plin, în mai multe bătălii grele, aducătoare de glorie, sub comanda marelui conducător despre care am pomenit.

Modestia nu dă voie celor mici să se fălească cu isprăvi mari şi cu izbânzi. Cinstea aceasta este păstrată pentru cei de sus, fără să se ţină seama că de multe ori ea nu se potriveşte nici cât negru sub unghie cu felul lor de-a fi. Aşa se întâmplă, de pildă, cu regii şi reginele. Ei n-au simţit mirosul prafului de puşcă decât la trecerea în revistă, n-au văzut nici un câmp de luptă în afară de cele întocmite pentru petrecerile lor şi nici trupe în ordine de bătaie, decât la defilări.

Cât despre mine unul, n-aş vrea să mă laud prea mult că am avut cinstea de a fi luat parte la ciocniri mai însemnate cu inamicul. La urma urmei, ne-am făcut datoria, şi vorba aceasta nu spune puţin lucru, ba dimpotrivă, e de ajuns de preţuită în graiul celor care-şi iubesc ţara, al ostaşilor şi, pe scurt, al tuturor oamenilor de ispravă, deşi ea are un înţeles mult mai şubred şi mai neînsemnat pentru cei mai mulţi dintre panglicarii fără de căpătâi. Aşadar eu, având sub comanda mea un corp de husari, am întreprins numeroase expediţii în care hotărârile erau lăsate cu totul pe seama priceperii şi a vitejiei mele. De aceea, socot, pe bună dreptate, că izbânzile mi se cuvin mie şi vitejilor camarazi pe care i-am condus la victorii şi cuceriri.

Odată, la Oceakov, pe când îi respingeam pe turci, se iscă o luptă straşnică între avangărzi. Cu prilejul acela, viforosul meu bidiviu lituanian era cât p-aci să mă dea pierzării. Mă găseam într-un post destul de înaintat, în avangardă. Vedeam cum inamicii înaintau spre mine învăluiţi într-un nor de praf, din pricina căruia nu-mi puteam da seama lămurit nici cât de mulţi erau şi nici ce aveau de gând să facă.

Ar fi fost o nimica toată să mă ascund şi eu într-un asemenea nor de praf. Dar în felul acesta n-aş fi aflat mai nimic şi nici nu mi-aş fi îndeplinit câtuşi de puţin misiunea pentru care fusesem trimis înainte. De aceea îmi împrăştiai trăgătorii în flancuri, la dreapta şi la stânga, şi-i pusei să stârnească praf cât puteau mai mult, iar eu pornii drept înainte, împotriva inamicului, ca să-l cercetez mai îndeaproape, ceea ce am izbutit să fac. Turcii au luptat şi au ţinut piept un timp, până ce trăgătorii mei i-au înspăimântat şi i-au pus pe fugă în dezordine. Sosise acum clipa să atacăm vitejeşte duşmanul. Am împrăştiat oştirile inamice, şi nu numai că i-am împins înapoi în vizuina cetăţii lor, dar i-am urmărit şi mai departe, încercând cele mai îndrăzneţe gânduri de răzbunare.

Cum lituanianul meu era neîntrecut la goană, mă aflam în fruntea urmăritorilor. Şi văzând că duşmanul o zbugheşte frumuşel pe poarta opusă, socotii că ar fi mai chibzuit să mă opresc în piaţa oraşului şi să poruncesc să se sune acolo adunarea. Mă oprii, aşadar, dar mare-mi fu uimirea văzând că lângă mine nu-i nici urmă de trompet sau de husar. "Au năvălit ei oare în alte uliţi? Sau ce s-o fi întâmplat?" mă gândii eu.

După părerea mea, husarii trebuiau să fie prin apropiere şi aveau să mă ajungă curând. În aşteptarea lor îmi mânai istovitul bidiviu lituanian spre o fântână din piaţă, cu gândul să-l adap. Calul, nici una, nici două, începu să bea fără măsură, cu o sete năpraznică, de nepotolit. Până aici, nimic neobişnuit Dar când mă întorsei să mă uit după oamenii mei, ce credeţi, domnilor, că am văzut? Toată partea de dinapoi a bietului dobitoc de la mijloc, cu crupă cu tot, dispăruse. Parcă ar fi fost tăiată cu cuţitul. De aceea apa i se scurgea prin spate aşa cum intra, fără a-i folosi bietului cal, fără să-l învioreze câtuşi de puţin.

Nu-mi puteam lămuri în nici un chip întâmplarea asta, când văzui venind în goană ordonanţa mea. Sub o ploaie de urări drăgăstoase, dar şi de înjurături spurcate, el îmi aduse la cunoştinţă următoarele: când am pătruns în cetate, în plină învălmăşeală cu inamicul, s-au lăsat deodată gratiile de la poarta de intrare, retezând partea de dinapoi a calului meu. La început cică făcuse prăpăd, zvârlind neîncetat din picioare şi lovind duşmanii ce se îngrămădeau în neştire la poartă; după aceea o pornise victorios spre păşunea din apropiere, unde de bună seamă l-aş mai putea găsi şi acum.

Fără să zăbovesc o clipă măcar, am făcut cale întoarsă. Într-un iureş nebun, galopând pe jumătate de cal care îmi mai rămăsese, am pornit spre păşunea unde, spre marea mea bucurie, am găsit cealaltă jumătate a bidiviului. Şi fiindcă aveam dovezi neîndoielnice că amândouă jumătăţile calului meu mai erau în viaţă, am trimis după potcovar.

Acesta, fără să stea prea mult pe gânduri, a înnădit cele două jumătăţi una de alta, cu mlădiţe de laur, pe care tocmai le avea la îndemână. Rana s-a prins cum nu se poate mai bine, întâmplându-se totodată şi un lucru care numai unui cal atât de glorios i s-ar fi putut întâmpla. Mlădiţele au dat rădăcini în trupul său, au crescut şi au boltit un frunziş deasupră-mi. Astfel am putut mai apoi să fac nenumărate raiduri vitejeşti la umbra laurilor mei, care se găseau a fi totodată şi laurii calului meu.

Să vă povestesc acum, doar aşa, în treacăt, şi altă năzdrăvănie din vremea aceleiaşi lupte.

Lovisem inamicul atât de puternic, de îndelung şi de neobosit, încât fără să vreau, braţul meu nu s-a mai putut opri din rotirile lovirii, chiar şi după ce inamicul a fost împrăştiat demult. Şi pentru ca să nu mă ating pe mine însumi, sau, fără ca oamenii mei să, fie vinovaţi cu ceva, să nu-i lovesc pe cei care s-ar fi apropiat prea mult, am fost nevoit să-mi înfăşor braţul şi să-l ţin legat aşa opt zile, de parcă l-aş fi avut retezat de la cot.