Aventurile lui Cepelică (1)

În care prinţul Lămîie este călcat pe bătătură de Cepeloi

Cepelică era fiul bătrînului Cepeloi şi avea nu mai puţin de şapte fraţi: pe unul îl chema Ceapăverde, pe altul Cepeluţă, pe celălalt Cepuşoară şi aşa mai departe, nume fireşte cum nu se poate mai potrivite pentru mlădiţele unei prea cinstite familii de ceapă. Altminteri oameni cumsecade cu toţii, trebuie s-o spunem de la bun început, deşi amarnic de ghinionişti. Deh, ce să-i faci ? Cînd eşti ceapă te naşti cu lacrimile-n ochi.

Cumătrul Cepeloi trăia laolaltă cu droaia de copii într-o baracă olecuţă mai răsărită decît un ghiveci de răsaduri, din acelea ce se văd cu duiumul pe la zarzavagii. Bogătaşii care se nimereau cînd şi cînd prin împrejurimi, strîmbau din nas a scîrbă.

– Maică măiculiţă, ce mai pute a ceapă! şi porunceau vizitiului să dea bice castravetilor.

Şi iată că într-o bună zi urma să treacă prin partea locului însuşi guvernatorul, prinţul Lămîie în persoană.

– Ce-o să zică alteţa sa cînd o să-l pălească duhoarea sărăcanilor? se perpeleau care mai de care dregătorii de la curte de grija augustului său nas.

– Ştiţi ce? îşi dădu cu părerea marele şambelan. Propun să-i parfumăm.

Zis şi făcut. Un pluton de Lămîiaşi primi pe dată misiunea de a-i înmiresma pe calici. Lămîiaşii purtau cu acest prilej pe umăr, în loc de puşti, bidoane pline ochi cu odicolon, ba cu parfum de viorele şi chiar cu apă de trandafiri din Bulgaria - cea mai fină din lume - iar în loc de săbii mînuiau nişte pompe de stropit.

Cepeloi cu toată liota sa fură scoşi cu sila din cocioabă, puşi cu faţa la perete şi muraţi din tălpi pînă în creştet, drept care Cepelică se şi alese cu un straşnic guturai.

Deodată în depărtare răsunară trîmbiţe şi surle şi, în fruntea suitei sale de Lămîi şi Lămîiaşi, se ivi prinţul Lămîie. Era înveşmîntat în straie galbene, iar în vîrful tichiei purta aninat un clopoţel de aur. Lămîile mai cu vază din alai purtau la căciuliţă clopoţei de argint, iar Lămîiaşii fără rang, clopoţei de bronz. Zvonul clopoţeilor se auzea pînă hăt departe iar mulţimea, crezînd că sosise fanfara militară, se îmbulzea în calea zgomotosului convoi.

Cepelică şi tătîne-su se nimeriseră chiar în primul rînd. Socotind de la o vreme că încasase destui ghionţi, bătrînul se întoarse şi strigă la cei ce în învălmăşeală nu conteneau să-i înmoaie coastele:

– Inapoi, fraţilor! Daţi-vă înapoi!

Auzîndu-l, prinţului Lămîie fu cît p-aci să-i sară tichiuţa de pe cap. Se opri drept în faţa bătrînului Cepeloi şi, proptindu-se pe picioarele lui strîmbe i se adresă tăios :

– Şi, mă rog, de ce „înapoi"?! Te supără cumva entuziasmul cu care supuşii mei aleargă să mă întîmpine ?

– Alteţă – îi şopti la ureche marele şambelan – fiţi cu băgare de seamă. Omul acesta pare un rebel periculos. Să fim cu ochii în patru.

Şi într-adevăr pentru a fi ,,cu ochii în patru” un poliţist îşi duse deodată la ochi un binoclu – destinat anume pentru supravegherea celor suspecţi – şi care, de altfel, atîrna la gîtul fiecărui poliţist.

Bietul Cepeloi înverzise de spaimă.

– Majestate – îngăimă el – dar mă împing din spate.

– Aşa şi trebuie – tună prinţul Lămîie. Foarte bine fac, să împingă!

La aceste cuvinte marele şambelan se întoarse numaidecît spre mulţime şi ţinu următoarea cuvîntare:

– Prea iubiţi supuşi. Alteţa sa vă mulţumeşte pentru neţărmurita dragoste ce i-o mărturisiţi înghesuindu-vă întru întîmpinarea sa. Apropiaţi-vă, dragi cetăţeni, împingeţi cît puteţi...

– Dar o să cădem buluc peste dumneavoastră, îndrăzni să obiecteze Cepelică.

Un poliţist îşi îndreptă pe dată binoclul spre nesocotitul palavragiu, drept care micul suspect chibzui că-i mai cuminte să-şi ia tălpăşiţa, strecurîndu-se printre picioarele celor de faţă.

La început gloata curioşilor se ţinu mai la o parte, ca să nu se strivească, dar apoi, îmboldită de ocheadele şambelanului, începu să se legene din ce în ce mai tare, ca apa într-o găleată. În învălmăşeala ce se iscă, bătrînul Cepeloi se pomeni aterizînd de-a dreptul pe picioarele prinţului Lămîie.

Alteţa sa, care suferea de bătături, avu în felul acesta prilejul să vadă stele verzi fără concursul astronomului de la curte. Zece Lămîiaşi se repeziră asupra nefericitului bătrîn şi-i puseră cît ai clipi cătuşele.

– Cepelică! Cepelică! striga bătrînul din răsputeri, în timp ce Lamîiaşii îl tîrau după ei. Dar Cepelică nu-l mai auzea, căci între timp se îndepărtase binişor.

Oamenii din preajma lui ştiau cu toate acestea în amănunt tot ceea ce se petrecuse, ba chiar, cum se întîmplă de obicei, ştiau şi ceva pe deasupra.

– Noroc că l-au arestat. Închipuiţi-vă, voia să-l înjunghie pe alteţa sa!

– Aş! Habar n-ai, avea o mitralieră în buzunarul de la surtuc!

– In buzunarul de la surtuc? Dă-o-ncolo, asta-i prea de tot...

– Cum? Dumneata n-ai auzit împuşcăturile? Pocnituri se auziseră cu adevărat, dar de la focurile de artificii aprinse în cinstea prinţului Lămîie. Oamenii însă se speriaseră şi o tuliseră la fugă, de frica Lămîiaşilor.

Cepelică ar fi vrut să astupe gurile sparte, explicîndu-le că bietul babac n-avea în buzunarul de la surtuc decît un muc de ţigară toscană, dar socoti că e mai bine să-şi ţină gura.

Sărmanul! I se păru că nu mai vede bine cu ochiul drept; dar nu era decît o lacrimă ce ţinea morţiş să vadă şi ea de ce oftează băieţaşul.

– Proasto! bombăni înciudat Cepelică şi lacrima, speriată, făcu stînga împrejur.

Pe scurt, Cepeloi fu osîndit să zacă în temniţă toată viaţa, ba chiar şi după moarte, deoarece închisorile prinţului Lămîie aveau fiecare şi cîte un cimitir.

Cepelică se duse să-l vadă la închisoare.

– Bietul meu tată – îl îmbrăţişa el plîngînd – te-au vîrît la gherlă ca pe un om de nimic, laolaltă cu toţi tîlharii şi ucigaşii.

– Scoate-ţi asta din cap, fiul meu – îl povăţui bătrînul mîngîindu-l cu drag – în temniţă dai peste oameni foarte cumsecade, să ştii.

– Bine, dar ce nelegiuiri au săvîrşit?

– Niciuna. Tocmai de aceea au şi înfundat puşcăria. Prinţul Lămîie nu-i poate suferi pe oamenii de treabă. Cepelică se străduia să priceapă spusele bătrînului.

– Cum s-ar zice... adicătelea e o cinste să stai la închisoare?

– Cîteodată, da. De bună seamă temniţele sînt făcute pentru hoţi şi ucigaşi, dar de cînd e prinţul Lămîie la putere, totul e pe dos: găinarii şi netrebnicii se-nvîrtesc la curte iar închisorile gem de oameni ce n-au altă vină decît cinstea.

Cepelică căzu pe gînduri. Chibzuia anume cum ar putea face să rămînă cinstit fără ca pentru asta să intre la puşcărie.

– Adică nu – izbucni Cepelică – de intrat o să intru la puşcărie... dar ca să vă eliberez pe toţi.

Bătrînul clătină din cap cu tristeţe.

– Nu-ţi face iluzii, fiul meu! N-o să fie prea uşor. O să vezi!

In acest moment apăru un Lămîilă de gardă ca să-i înştiinţeze că vizita se terminase.

– Cepelică – spuse atunci prizonierul. Tu acum eşti măricel şi eşti în stare să-ţi porţi singur de grijă. Las-o pe biata maică-ta şi pe frăţiorii mai mici în grija lui nen-tu Ceapă, şi tu ia-ţi desaga în spinare şi porneşte în lumea largă. O să vezi şi o să înveţi multe.

– Degeaba, eu n-am cărţi şi nici bani să-mi cumpăr —se posomorî băiatul.

– Nu-i nimic. N-ai de studiat decît o materie: pe ticăloşi! Deschide bine ochii cînd dai de un tiran, opreşte-te, cercetează-!...

– Şi pe urmă ce trebuie să fac ?

– O să-ţi dai tu singur seama la momentul potrivit.

– Haida-de – strigă Lămîilă – aţi flecărit destul. Iar pe tine, mucosule, să nu te mai prind pe aici de nu vrei să ajungi şi tu la puşcărie.

Cepelică ar fi vrut să-i spună cîteva de la obraz, dar îşi muşcă buzele. Cugetă, pe bună dreptate, că n-are rost să se lase arestat înainte de a fi încercat să-şi înfăptuiască năzuinţele. Îl îmbrăţişă aşadar pe bătrîn şi se grăbi s-o şteargă.

În aceeaşi zi, Cepelică îi încredinţă pe maică-sa şi pe frăţiori unchiului său Ceapă, un om bun ca pîinea caldă şi care era socotit norocos, deoarece îşi găsise o slujbă de paznic. Işi puse apoi traista în băţ şi o porni pe drumul pribegiei, care de fapt era un drum ca toate drumurile doar că era primul care i se înfăţişă. Se vede însă că o apucase pe drumul cel bun, căci după cîteva ceasuri ajunse la marginea unui cătun al cărui nume însă nu era însemnat, aşa cum se obişnuieşte, pe prima casă. Iar prima casă nu era nici ea, la drept vorbind, o casă ca toate casele, ci mai degrabă un fel de cuşcă, bună în cel mai bun caz pentru un cîine, dar şi acela scurt de picioare. La ferestruică, se zărea faţa unui moşnegel cu barba roşcată, care se uita afară trist şi nu părea să aibă altă treabă decît aceea de a-şi căina soarta.

Gianni Rodari