Aventurile lui Cepelică (2)

Cum îl făcu Cepelică să plîngă pentru prima oară pe cavalerul Pătlăgică

– Unchiaşule, cum de ţi-a dat în minte să te vîri într-o cuşcă strîmtă ca asta? îl întrebă Cepelică după ce-i dădu bineţe. Grozav aş vrea să ştiu cum o să mai ieşi din ea.

– Oh, asta-i simplu – răspunse bătrînelul – de intrat e mai greu. Te-aş pofti cu dragă inimă să intri şi dumneata, tinere, ca să ciocnim un pahar de bere, dar după cum vezi, nu prea e loc de musafiri şi, ca să-ţi spun drept, nu am nici bere..

– Nu face nimic, nu mi-e sete – se grăbi Cepelică să-l liniştească pe bătrîn, cu ochii la ciudata chichineaţă. Carevasăzică asta e reşedinţa dumitale?

– Chiar aşa, – răspunse bătrînelul, pe nume Dovleac. Este ea, ce-i drept, cam neîncăpătoare, dar dacă nu bate vîntul e destul de bunicică.

Moş Dovleac îşi isprăvise căsuţa de-abia în ajun, şi trebuie să ştiţi că încă de cînd era copil nu visase decît la asta: să aibă patru pereţi ai lui. Pusese an de an deoparte cîte o cărămidă şi pentru că, din nenorocire, nu ştia să socotească, îl chema din timp în timp pe meşterul Strugure, cizmarul, să i le numere.

– Ia să vedem – mormăia meşterul Strugure, scărpinîndu-se cu sula după ureche – şase ori şapte, patruzeci şi doi... rămîne nouă... în total fac şaptesprezece...

– Ajung pentru o casă?

– N-aş crede.

– Şi ce sfat îmi dai?

– Ştiu eu ce să zic? Fă-ţi o bancă.

– De bancă îmi arde mie? Slavă domnului, sînt destule în grădinile publice şi cînd sînt ocupate, pot foarte bine să stau şi în picioare.

Meşterul Strugure se scărpina din nou, şi tot cu sula, întîi după urechea dreaptă, apoi după urechea stîngă şi în cele din urmă făcea cale întoarsă în prăvălioara lui.

Moş Dovleac se hotărîse atunci să muncească mai mult şi să mănînce mai puţin. În felul acesta reuşise să pună deoparte cîte trei cărămizi pe an şi cîteodată, în anii mai buni, chiar cinci. Ajunsese slab ca o scoabă, în schimb, grămada de cărămizi creştea într-una. Lumea spunea :

– Ia priviţi pe moş Dovleac... Parcă şi-ar scoate, zău, cărămizile din burtă. Cum adaugă la grămadă cîte o cărămidă, scade el cu cîte un kilogram...

Cînd Dovleac simţi că îmbătrîneşte şi nu mai poate munci îl chemă din nou pe meşterul Strugure.

– Nu te supăra – îi zise – vezi matale cîte cărămizi or fi acuşica...

Meşterul veni, se scarpină, ca de obicei, cu sula după ureche, aruncă o privire mormanului de cărămizi şi spuse:

– Şase ori şapte, patruzeci şi doi... rămîne nouă... în total o sută şi optsprezece...

– O să-mi ajungă pentru casă?

– Ţţ. Nu cred!

– Atunci?

Te priveşte. Fă un coteţ.

– Şi... ce să ţin în el? Eu n-am găini...

– Ei şi? Ţine o pisică! O să-ţi stîrpească şoarecii.

– Asta-i adevărat, dar, vezi mata, eu n-am pisică şi ca să spun drept îmi lipsesc şi şoarecii.

– Of, cu dumneata n-o mai scoate omu' la capăt, – se înfurie meşterul Strugure, rîcîindu-şi ţeasta cu sula. O sută optsprezece fac o sută optsprezece şi nici o fărîmă mai mult, nu-i limpede?

– Cum de nu... nici vorbă... Dumneavoastră aţi studiat doar matematica...

Şi moş Dovleac începu să ofteze. Oftă odată, oftă de două ori, oftă de mai multe ori dar dîndu-şi în cele din urmă seama că oricît ar ofta cărămizile tot nu se înmulţesc, hotărî să înceapă construcţia cu cîte avea.

„In definitiv nu-mi trebuie cine ştie ce palat – se încuraja singur în timp ce lucra. O să-mi clădesc şi eu o căscioară acolo, pe măsura mea, şi dacă nu-mi ajung cărămizile o să mai pun niste ziare sau ceva carton...

Lucra încet, cuprins parcă de teama de a nu le vedea isprăvite prea curînd. Le aşeza una peste alta, potrivindu-le cu grijă, ca şi cînd ar fi fost de sticlă. Ehei, îşi cunoştea atît de bine cărămizile, şi fiecare avea povestea ei.

„Iată – îşi zicea el – ridicînd o cărămidă şi mîngîind-o ca pe o pisicuţă. Pe asta am cumpărat-o acum zece ani de Crăciun... îmi amintesc perfect: am cumpărat-o la tîrg cu banii puşi deoparte pentru un cocoş - oi mînca eu şi cocoş cînd o fi gata casa..." Şi moş Dovleac suspina adînc, adînc de tot, din băierile inimii, de cîte ori lua în mîini o nouă cărămidă.

Se vede însă treaba că avea mai multe suspine decît cărămizi, deoarece chiar după ce isprăvi de zidit toate cărămizile, continuă încă mult timp să suspine. Casa ieşi micuţă ca un porumbar. „Dacă aş fi un porumbel m-aş putea lăfăi într-însa" – cugetă bietul Dovleac şi suspinînd dădu să treacă pragul. Dar nici nu făcu bine primul pas că, zguduită parcă de cutremur, casa începu să se clatine, gata să i se dărîme în cap. Atinsese din nebăgare de seamă tavanul cu genunchiul.

,,Of, of, bătrîn hăbăuc – se certă el de unul singur – nu eşti în stare să fii mai atent?"

Ingenunchie în faţa uşii şi tîrîndu-se de-a buşilea se strecură gemînd în căsuţă.

Inăuntru se ivi altă problemă. Cum să stea? În picioare nu era chip: s-ar fi dărîmat acoperişul. Lungit de-a curmezişul nu încăpea: cocioaba era prea îngustă.  De-a latul, şi mai puţin. Ei, da: picioarele erau prea lungi. Ar fi putut, eventual să doarmă cu ele afară... Şi atunci, în caz de ploaie...?

„Cum văd, nu-mi rămîne altceva de făcut decît să stau cocîrjat." Îşi trase genunchii la gură şi începu să ofteze, dar cu băgate de seamă, de frică să nu se năruie pereţii. Chipul lui la ferestruică părea însăşi melancolia înrămată.

– Ei, cum te simţi? îl întrebă meşterul Strugure proptindu-se în uşa atelierului.

– Bine, mulţumesc – răspunse moş Dovleac politicos.

– Nu cumva ţi-e cam strîmtă la umeri?

– Nu, am luat măsura exactă.

Meşterul Strugure se scarpină în cap, cum îi era obiceiul, mormaind ceva de neînţeles. între timp lumea se strînsese ca la urs, să vadă locuinţa. Un ştrengar dintr-o ceată de puştani se caţără în vîrful casei şi începu să ţopăie şi să chiuie :

Ia priviţi la moş Dovleac,

C-un genunchi stă în cerdac,

Mîna stîngă e-n cămară,

Dreapta ii atîrnă-afară.

Cu chelia-atinge coşu'

Dar tot are-o casă moşu /...,

– Vai de mine, băieţi, păcatele mele, umblaţi cu băgare de seamă, – se ruga moş Dovleac... îmi dărîmaţi casa, zău... E tare pirpirie...

Ca să-i potolească, îi îmbie cu nişte bomboane din cele vopsite cu roşu şi verde, ce-i stăteau de ani de zile lipite de căptuşala buzunarului. Copiii se năpustiră într-un adevărat iureş, să împartă prada.

Din ziua aceea îşi făcu un obicei. De cîte ori avea un bănuţ, Dovleac cumpăra zaharicale pentru copii şi le punea pe pervazul ferestrei cum se pun firimiturile la vrăbii. Şi astfel şi-i făcea pe toţi prieteni. Cîteodată le îngăduia chiar să intre în căsuţă, dar pe rînd, unul cîte unul, iar Moş Dovleac rămînea afară şi ofta şi se perpelea de frică să nu facă vreo stricăciune.

Moş Dovleac tocmai îi povestea toate astea iui Cepelică, cînd la celălalt capăt al satului se înălţă un nor de praf. Se auzeau peste tot zgomote de uşi şi ferestre închise în grabă. Soţia meşterului Strugure trase repede obloanele. Toţi se ascundeau în case ca în preajma unei furtuni. Găinile cotcodăceau, pisicile se zbîrleau neliniştite iar cîinii alergau schelălăind, cuprinşi de spaimă, în căutarea unui adăpost.

Norul de praf se rostogolea cu repeziciune pe uliţa satului, bubuind asurzitor, şi nici nu apucă Cepelică să întrebe ce se întîmplase că şi ajunse în dreptul casei lui Dovleac. Era o caleaşca trasă de patru armăsari, mai precis, de patru Castraveţi, căci precum desigur aţi observat în ţara aceasta toţi erau oarecum cimotie cu niscaiva legumă. Din caleaşcă, coborî un personaj mătăhălos, înveşmîntat într-o mantie verde, peste care capul, ca pe o tipsie, apărea roşu şi umflat, gata să plesnească dintr-o clipă într-alta, ca un fruct prea copt. Era cavalerul Pătlăgică, mare majordom şi administrator al castelului conteselor Cireşiamare.

Cepelică socoti că noul venit nu putea fi un om prea cumsecade, de vreme ce toţi fugeau din calea lui şi, prevăzător, se trase mai laoparte.

Deocamdată cavalerul nu făcea nimic înspăimântător. Numai ochii îi fulgerau. Nu scotea nicio vorbă, ci doar clătina din cap şi îl ţintuia cu privirea pe moş Dovleac. Atîta tot: îl ţintuia cu privirea. Dar pe bătrîn îl treceau năduşelile. Simţea cum sudoarea i se prelinge de pe frunte pe obraji şi pe urmă în gură, lăsîndu-i un gust amar şi sărat, dar nu îndrăznea să şi-o şteargă.

Ar fi fost fericit în momentul acela să-l înghită pămîntul, cu casă cu tot. Cum însă lucrul acesta nu se întîmplă, îşi dori ca el împreună cu căsuţa lui să se afle, aşa printr-o minune, undeva departe, în mijlocul Oceanului Pacific, de pildă, ca un corăbier pe barca lui. Închise ochii şi miracolul se înfăptui. Pătlăgică dispăru, iar el cu bărcuţa lui pluteau lin pe întinderea albastră şi nemărginită a apei. O, ce blînd îl legănau valurile: în sus şi în jos, apoi din nou în sus şi iar în jos. O, ce blînd îl legănau valurile...

Nici pomeneală însă de Pacific, nici pomeneală de Atlantic, era cavalerul Pătlăgică care apucase marginea acoperişului şi-l zgîlţîia, şi-l zgîlţîia, cu atîta putere, încît din pereţi şi din tavan începu să se desprindă tencuiala. De-abia atunci Dovleac deschise ochii iar cavalerul scoase un răcnet atît de înfiorător încît pe dată porţile şi ferestrele din întreg satul fură cu mai multă nădejde ferecate.

Cei care învîrtiseră doar odată cheia în broască o răsuciră încă odată şi ar fi răsucit-o chiar de trei ori dacă ar fi fost cu putinţă.

– Nemernicule! strigă Pătlăgică. Hoţule! Rebelule! îţi închipui că ai să huzureşti, ai, în palatul pe care ai avut nemaipomenita neruşinare să ţi-l clădeşti pe terenul conteselor Cireşiamare? Vrei, carevasăzică, să tragi pe sfoară şi să jecmăneşti două biete bătrîne neputincioase, amîndouă văduve şi orfane de ambii părinţi? Las' că-ţi arăt eu ţie!

– Inălţimea voastră – îngăimă moş Dovleac – vă jur pe ce am mai scump, că însuşi domnul conte Cireaşă mi-a dat îngăduinţa să-mi clădesc aici o căsuţă.

– Contele Cireaşă a răposat acum treizeci de ani – odihnească-i sîmburele în pace. Terenul acesta este proprietatea conteselor aşa că ia-ţi tălpăşiţa... Gura! Mai vrei ceva? Vorbeşte cu avocatul. Domnule avocat! Domnule avocat!

Domnul Mazăre, avocatul ţinutului, ţîşni ca un bob dintr-o păstaie, din dosul uşii unde părea să fi stat toată vremea pitit. Pîndise într-adevăr după uşă, aşteptînd momentul cînd cavalerul o să-l cheme pentru a-l consulta, cum făcea totdeauna cînd dădea vreo raită prin sat.

– Iată-mă, excelenţă! La ordinele dumneavoastră – murmură Mazăre, ploconindu-se pînă la pămînt.

Temîndu-se totuşi că plecăciunea n-o să-i pară furiosului cavaler destul de adîncă, se îndoi aşa de mult încît făcu o tumbă şi se rostogoli fără să vrea, cu picioarele în sus.

– Explică-i dumneata acestei secături că, în numele legii, trebuie să se cărăbănească de aici şi dă de ştire tuturor că doamnele contese Cireşiamare au de gînd să aducă în această căsuţă un cîine de pază, pentru a-i pune în sfîrşit la respect pe derbedeii care şi-au cam luat nasul la purtare în ultima vreme.

– Desigur... aşadar... pe drept cuvînt.. se bîlbîi domnul Mazăre, şi de spaimă se făcu şi mai verde la faţă.

– Ce, pe drept, pe nedrept? Eşti avocat sau nu eşti?

– Avocat, la ordinele excelenţei voastre... Sunt licenţiat în drept civil, penal şi bisericesc al Universităţii din Salamanca, sunt...

– Ajunge cu flecăreala. Dacă eşti avocat înseamnă că eu am dreptate. Poţi pleca.

– La ordinele dumneavoastră, domnule cavaler, – bolborosi Mazăre şi fără să aştepte să i se mai spună odată, dispăru ca o coadă de şoarece într-o bortă.

– Ei, acum ai auzit şi părerea avocatului, – se răsti cavalerul către moş Dovleac.

– Dar avocatul nu şi-a dat nici o părere...

– Cum? Mişelule, cutezi să mă înfrunţi?

– Dar nici n-am deschis gura, înălţimea voastră – bîigui, pierdut, Dovleac.

– Dar atunci cine a vorbit? zbieră Pătlăgică, rotindu-şi nimicitor privirea jur-împrejur.

– Ticălosule! Tîlharule! se auzi din nou acelaş glas.

– Cine a crîcnit? Aha – se dumiri Pătlăgică – trebuie să fie rebelul ăla de Strugure, şi îndreptîndu-se spre atelierul cizmarului, izbi mînios cu bastonul în oblon.

– Ştiu eu, cîrpaci netrebnic, că în magherniţa ta se ţin cuvîntări subversive împotriva mea şi a nobilelor Cireşiamare. Nu aveţi pic de respect faţă de două biete bătrîne, amîndouă văduve şi orfane de ambii părinţi – spumega Pătlăgică. Dar lasă, găsesc eu ac de cojocul tău. Om vedea noi cine rîde la urmă!

– Parcă de cojocul tău n-o să se găsească un ac! – se făcu auzită din nou vocea misterioasă.

Cavalerul îl văzu deodată răsărind în faţa lui, ca din pămînt, pe Cepelică, dar nici prin minte nu-i trecea că prichindelul acesta, cu tot aerul lui ţanţoş, ar fi avut cutezanţa să-i vorbească astfel. Îl luă totuşi la rost:

– De unde te-ai mai înfiinţat şi tu? De ce nu eşti la lucru?

– Eu – spuse Cepelică – sunt student.

– Şi ce naiba studiezi? Unde-ţi sunt hîrţoagele?

– Eu, înălţimea voastră, îi studiez pe ticăloşi. Vedeţi, chiar adineauri mi-a ieşit unul în cale şi n-aş vrea să pierd prilejul de a-l cerceta mai îndeaproape.

– Un ticălos? Păi, nici nu era greu de găsit... Aici toţi sînt ticăloşi. Dacă ai găsit vreunul nou, arată-mi-l şi mie...

– Cu plăcere, înălţimea voastră, – răspunse Cepelică,, clipind ştrengăreşte din ochi.

Şi scoţînd din buzunar o oglinjoară din acelea ce se folosesc la vînat prepeliţe, i-o vîrî dintr-odată sub nas.

– Iată, înălţimea voastră, priviţi-l!

Pătlăgică privi curios şi zări răsfrînt în oglinjoară un chip roşu ca para focului, cu gura tăiată ca o despicătură de puşculiţă şi cu o pereche de ochi mici, care-l priveau iscoditor şi plini de răutate, într-un cuvînt propria-i mutră. Aşadar, prichindelul îşi bătuse joc de el.

Cavalerul îşi ieşi din minţi, se repezi la Cepelică şi-i înfipse mîinile în chică.

– Au, aoleu! se văicărea Cepelică, fără să-şi piardă însăt cumpătul. Înălţimea voastră, pe onoarea mea, aveţi prea multă forţă pentru un singur ticălos, zău, parc-aţi fi nu unul singur, ci un batalion de ticăloşi.

– Te învăţ eu minte, – urlă Pătlăgică, şi trase atît de tare încît rămase cu un smoc de păr în mînă.

Şi se întîmplă atunci ceea ce nu putea să nu se întîmple, fiind vorba, la urma urmei, de părul unei cepe.

Cumplitul Cavaler simţi mai întîi o usturime grozavă în ochi, apoi lacrimile începură să-i curgă ca dintr-un izvor – sau mai bine zis din două – şiroindu-i în cascade pe obraji. Strada se umezi şi ea de parcă trecuse maşina de stropit.

– Nemaipomenit! urlă Pătlăgică, ca scos din minţi, nemaipomenit !

Fiind un om fără inimă, cavalerul nu avusese pînă atunci prilejul să plîngă, iar ceapă nu curaţase în viaţa lui. De aceea întîmplarea i se păru atît de neobişnuită încît sări năuc în trăsură şi porni în goana castravetilor.

De-abia la colţ se mai desmetici şi strigă, arătînd ameninţător pumnul :

– Să nu zici că nu ţi-am spus, Dovleac... Iar tu, neisprăivtule, o să-mi plăteşti aceste lacrimi cu vîrf şi îndesat...

Cepelică se tăvălea de rîs în timp ce moş Dovleac îşi ştergea aiurit sudoarea de pe frunte. Una după alta, se redeschiseră toate ferestrele, afară de cele ale domnului Mazăre.

Meşterul Strugure trase şi el obloanele şi strigă cuprins de entuziasm :

– Pe legea mea, iată unul care a reuşit să-i stoarcă lacrimi cavalerului. De unde eşti, băiete?

Şi Cepelică trebui să le povestească tuturor ceea ce voi ştiţi de la bun început.

Gianni Rodari