Aventurile lui Cepelică (4)

Unde Cepelică il asediază pe Jăvroi si il invinge prin insetare

Dar ia să vedem ce s-a ales cu căsuţa lui moş Dovleac. Ei bine, iată că într-o bună dimineaţă – vorba vine că era bună – îşi făcu din nou apariţia cavalerul Pătlăgică. Venise tot în caleaşca trasă de cei patru Castraveţi. Dar de astă dată, era însoţit de o droaie de poliţişti. Alungă fără vorbă multă pe bătrîn şi instala în căsuţă o dihanie de cîine pe nume Jăvroi.

– Numai aşa o să punem la respect golănimea din sat şi pe toţi pierde-vară de teapa celui adăpostit de Strugure în casa lui – tună Pătlăgică aruncînd o privire înfricoşătoare în jur.

– Ham, ham! aprobă Jăvroi.

– Iar pe hodorogul de Dovleac o să-l învăţ eu minte ce înseamnă să-mi calce poruncile. Dacă ţine cu tot dinadinsul să aibă o locuinţă şi să mai facă şi pe niznaiul, o să-i rezerv eu una la închisoare. Acolo e loc berechet pentru toţi.

– Ham, ham! aprobă din nou cu slugărnicie Jăvroi. Meşterul Strugure şi Cepelică asistau din uşa atelierului, neputincioşi, la această scenă, în timp ce moş Dovleac, copleşit de durere, se aşezase pe o piatră de hotar şi-şi mîngîia barba. Dar oricît de lin îşi trecea el degetele prin barbă la fiecare mîngîiere i se desprindea cîte un fir.

Cînd îşi dădu seama că e pe punctul să rămînă spîn, moş, Dovleac rămase nemişcat. În schimb începu să suspine, ceea ce nu prezenta niciun pericol, deoarece, cum aţi aflat, avea o rezervă nesecată de suspine.

Văzînd că Pătlăgică se pregăteşte de plecare, Jăvroi lua poziţie de drepţi şi prezentă pentru onor-inainte... coada.

– Să fii cu ochii în patru! îi porunci cavalerul şi dădu bice Castraveţilor.

Era o zi fierbinte şi moleşitoare de vară. Un timp, Jăvroi se plimbă prin faţa căsuţei, călcînd apăsat şi dînd din coadă, plin de importanţă. Apoi simţi că i s-a cam uscat gîtlejul şi socoti că i-ar prinde bine dacă ar da pe gît o halbă sau măcar un ţap cu bere. N-avea însă pe cine trimite la birt: în jur nu era nici ţipenie de om. Iar Cepelică, pe care-l zări în pragul cizmăriei, nu-i inspira deocamdată încredere.

Lui Cepelică nu-i fu greu să-şi închipuie cam ce poate îndura javra miţoasă pe o asemenea arşiţă şi se întreba curios cam cît o să mai rabde acum, că soarele se ridica tot mai sus spre nămiaza.

,,Oare ce-oi fi mîncat eu azi de dimineaţă – se perpelea cu limba scoasă dulăul – de-mi ard măruntaiele de sete şi limba mi-e grea ca o bucată de ciment? O fi fost supa prea sărată?"

Cepelică îi urmărea mişcările cu coada ochiului.

– Hei! - i se adresă Jăvroi cu o voce pierită.

– Cu mine vorbiţi?

– Da, cu dumneata, tinere. N-ai vrea să-mi aduci o oranjadă?

– O, cu multă plăcere, domnule Jăvroi, numai că meşterul mi-a poruncit chiar acuşica să bat talpa la pantoful ăsta şi n-am timp de alergătură.

Şi Cepelică intra în atelier, fără sa-l mai învrednicească măcar cu o privire.

– Ce prost crescut! mirii cîinele, blestemîndu-şi lanţul ce-l oprea să dea o fugă pînă la bodegă.

Cînd peste puţin Cepelică se arăta din nou în uşă, Jăvroi îl imploră cu glas şi mai pierit :

– Domnişorule, n-ai vrea să fii atît de bun să-mi aduci o cană cu apă?

– O, cu cea mai mare plăcere – răspunse Cepelică —-dar tocmai acu' mi-a dat meşterul să bat tocurile la ghetele sfinţiei sale protopopu'.

“Nu trebuie să mă las înduioşat de suferinţa lui – îşi zise Cepelică – altminteri n-o să-i pot da o lecţie lui Pătlăgică. Şi de altfel, treaba lui dacă şi-a ales o meserie atît de urîtă!"

Pe la trei după amiază soarele dogorea atît de puternic că ardeau şi pietrele. Jăvroi ajunse la capătul puterilor. Cît despre Cepelică acesta socoti că a sosit momentul aşteptat. Umplu o sticlă cu apă şi turnă înăuntru unul din prafurile acelea albe, din care soţia meşterului, o femeie bolnăvicioasă, lua totdeauna înainte de culcare ca să poată dormi. O scutură bine şi astupînd cu degetul gura sticlei se prefăcu că bea.

– Ah! exclamă el, plescăind de plăcere. Ce rece e! Jăvroi înghiţi în sec şi parcă pentru o clipă se simţi mai răcorit.

– E bună apa, domnule?

– Bună? Să fii dumneata sănătos! E mai grozavă decît cel mai fin lichior.

– Şi n-are microbi?

– Ha! E mai curată ca lacrima. Ce crezi dumneata, e distilată special de un profesor de la Universitatea din Barberino..

Duse din nou sticla la gură şi se prefăcu că bea cu poftă.

– Cum se face, totuşi, domnule, că sticla rămîne mereu, plină?

– A, păi sticla asta nu se goleşte niciodată! E o sticlă fermecată... O am în dar de la tata moşu, fie-i ţărîna uşoară...

– Ce n-aş da să sorb şi eu o înghiţitură, – scheună Jăvroi însetoşat. Vă implor, măcar cît încape într-un degetar !

– Un degetar? N-ai decît s-o bei toată şi dacă vrei îţi aduc o ladă întreagă...

Închipuiţi-vă recunoştinţa lui Jăvroi: se gudură, îi linse genunchii şi dădu din coadă mai abitir decît în faţa conteselor Cireşiamare, stăpînele lui.

Cepelică îi întinse sticla, Jăvroi o duse la gură şi o goli dintr-o înghiţitură.

– Cum, s-a şi golit? Parcă era fermecată... se miră Jăvroi, înghiţind în sec.

Dar n-apucă să mai spună o vorbă că adormi buştean.

Cepelică desfăcu lanţul, luă cîinele în cîrcă şi porni agale spre castel. Se mai uită o dată peste umăr şi văzu cu mulţumire cum moş Dovleac pusese iarăşi stăpînire pe căsuţa lui. La fereastră, ca într-o ramă, apăruse faţa lui brăzdată, cu barba roşcată şi ciufulită. Moşul părea însăşi întruchiparea fericirii.

Cepelică pătrunse pe poarta deschisă a castelului, aşeză cîinele pe iarbă şi-l scarpină după ureche:

– Regret că n-o să-mi mulţumeşti la deşteptare pentru apă... Deh, n-aveam încotro! In tot cazul multe complimente cavalerului Pătlăgică.

Jăvroi răspunse cu un mîrîit satisfăcut. Se visa înotînd într-un lac de munte, cu apă limpede şi albastră ca văzduhul şi parcă sorbea cu nesaţ din apa cea proaspătă, Şi se făcea că el însuşi devine străveziu şi rece ca o apă de izvor, cu coada de apă, cu două urechi de apă şi cu patru lăbuţe uşurele ca băşicuţele unei fîntîni ţîşnitoare.

– Vise plăcute – îi şopti Cepelică la ureche şi se întoarse spre sat.
Gianni Rodari