Aventurile lui Cepelică (5)

Unde cumătrul Afină, pentru a se păzi de hoţi, îşi pune la uşă un clopoţel

Ajuns în sat, Cepelică găsi în jurul casei lui moş Dovleac o grămadă de oameni, ce discutau cu aprindere. Şi, ca să spunem tot adevărul, păreau niţel cam speriaţi.

– Ce-o să facă acum cavalerul? se întreba îngrijorat profesorul Pară.

– Eu cred că povestea asta o să se sfîrşească urît. Zău aşa, că; doar ei îs stăpîni şi ei poruncesc, – intră în vorbă şi mătuşa Lubeniţă.

De aceeaşi părere era şi nevasta lui Praz şi de aceea îl apucă pe bietul om de mustăţi, trăgînd de ele ca de hăţuri.

– Hai, întinde-o acasă... Să nu ne prindă urgia pe drum.. Meşterul Strugure clătina tulburat din cap :

—De două ori l-am dus de nas. Acu', nici vorbă c-o să se răzbune.

Singurul om care nu-şi făcea griji era moş Dovleac. Scosese din fundul buzunarului nişte bomboane pe care le împărţea la toţi cei de faţă, pentru sărbătorirea evenimentului

Cepelică, ce sugea o bomboană, fu şi el de părere că Pătlăgică nu se va da bătut atît de lesne.

– Păi atunci... suspină Dovleac şi veselia lui dispăru dintr-odată, ca soarele sub un nor.

– Păi atunci nu ne rămîne nimic alta de făcut decît să pitim undeva casa...

– S-o pitim ?

– Fireşte. Că doar nu e coşcogea hardughie, să n-o poţi muta din loc. Pun rămăşag că încape toată în căruciorul peticarului.

Bobuleţ, fiul peticarului, nici nu aşteptă să-l roage cineva şi o zbughi acasă, de unde se întoarse cît ai zice peşte, cu căruciorul.

– Căsuţa mea, cocoţată pe drăcovenia asta? – bombăni moş Dovleac îngrijorat.

– O să stea cum nu se poate mai bine, – îi dădea Cepelică ghes.

– Şi încotro s-o ducem?

– S-o vîrîm, pînă una alta, în pivniţa mea, – propuse meşterul Strugure. Pe urmă om mai vedea...

– Şi dacă află Pătlăgică?

Şi ca şi cum această întrebare tulburătoare n-ar fi putut primi răspuns de la nimeni altul decît de la domnul Mazăre, toate privirile se întoarseră spre el.

Domnul Mazăre, ce tocmai trecea pe acolo cu un aer absent şi preocupat, se fîstîci, se roşi, apoi începu să se jure în fel şi chip:

– De la mine nu va afla Pătlăgică nimic... Eu sînt avocat, nu spion...

– Pivniţa e umedă şi căsuţa ar putea căpăta igrasie, – obiectă sfios moş Dovleac. De ce n-am ascunde-o în pădure?

– Şi cine s-o păzească acolo? întrebă Cepelică.

– Cunosc eu pe cineva care locuieşte în pădure, – zise profesorul Pară. Nu-l ştiţi pe neică Afină? Am putea-o lăsa în grija lui... Pe urmă om mai vedea ce-i de făcut.

Hotărîră să încerce. Moş Dovleac rămase pironit locului, uitîndu-se după căsuţa lui, care se depărta purtată de cărucio­rul peticarului. O petrecu cu ochii plini de lacrimi, pînă ce o pierdu din vedere, apoi se duse să ceară găzduire la mătuşa Lubeniţă, nepoata lui de soră.

Cepelică, Bobuleţ şi profesorul o luară spre pădure. Îm­pingeau fără prea multă caznă, căci căsuţa nu era mai grea ca o colivie.

Neica Afină locuia într-o frumoasă coajă de castană, îm­podobită cu ţepi. Ducea un trai tihnit în mijlocul bogăţiilor sale: o jumătate de forfecuţă, o lamă de ras ruginită, un ac cu un căpeţel de aţă şi o coajă de caşcaval.

Propunerea celor trei îl îngrozi. Îl treceau fiori numai la gîndul că ar putea să locuiască într-un asemenea palat.

– Nu, nici nu-mi trece prin minte – se încăpăţîna Afină. Vedeţi-vă de treabă... Mă simt foarte bine în găoacea mea. Vorba aia, dacă ai căsuţa ta, nu-ţi pasă de nimenea.

Dar, cînd auzi că e vorba de a-i face un servici prietenesc lui moş Dovleac, primi pe loc.

– Omuleţul ăsta mi-a fost totdeauna simpatic. – L-am făcut o dată atent că i se căţărase o omidă pe cocoaşă. Cum s-ar zice îmi cam datorează viaţa...

Împreună cu cei trei fii, Afină aşeză căsuţa lîngă trun­chiul unui stejar şi-şi cără în noua locuinţă toate bogăţiile.

Rămas singur, pe Afină începură să-1 frămînte temerile : ”Într-o casă ca asta precis că o să mă calce hoţii! Te po­meneşti c-o să mă omoare în somn, crezînd că am cine ştie ce comori ascunse".

Se gîndi el mult şi bine, se suci, se învîrti şi în cele din urmă atîrnă un clopoţel deasupra uşii, iar dedesubt bătu în pioneze un anunţ, scris cu litere de-o şchioapă :

„Stimaţii domni hoţi sînt insistent rugaţi să folosească acest clopoţel. Li se va deschide în grabă pentru ca ei să se încredinţeze personal şi cu proprii dumnealor ochi că în această casă nu e nimic de furat."

După ce scrise biletul se simţi ceva mai liniştit şi, obosit de emoţiile zilei, merse să se culce...

Pe la miezul nopţii îl trezi clinchetul clopoţelului:

– Cine e? întrebă el, ivindu-se la fereastră.

– Noi suntem, hoţii! se auzi o voce înfundată.

– Vin îndată! Fiţi buni şi aşteptaţi pînă trag halatul pe mine – îi preveni Afină politicos. Trase zorit halatul, des­chise zăvorul şi-i pofti ceremonios să viziteze casa.

Hoţii, două matahale cu nişte bărbi fioroase, îşi băgară pe rînd capetele pe uşa larg deschisă şi, văzînd că nu-i ame­ninţă nici o primejdie, pătrunseră înăuntru. Cutreierară toată casa şi se convinseră curînd de adevărul celor scrise pe anunţ.

– Ei? Aţi văzut? Aţi văzut, domnilor? se bucura Afină frecîndu-şi într-una mîinile.

– Hm, hm, – mormăiau încruntaţi cei doi hoţi.

– Îmi pare rău din inimă, vă rog să mă credeţi, că v-aţi deranjat de pomană... Dar poate, ştiu eu, aş putea să vă fiu de folos cu altceva?... De pildă, nu doriţi să vă radeţi? Am o lamă, ce-i drept cam bătrîioară, o moştenire de la străbunu meu... Dar încă nu-i de lepădat.

Hoţii primiră şi se bărbieriră cum putură mai bine cu ruginitura de lamă, apoi îşi luară valea, mulţumind cu plecă­ciune pentru buna ospitalitate. De fapt erau doi oameni cumsecade: cine ştie ce i-o fi îndemnat să-şi aleagă meseria asta! Neica Afină se urcă în pat dar n-avu parte de somn nici de data asta. Pe la două noaptea se auzi din nou zurăitul clopo­ţelului. Erau alţi doi hoţi şi Afină îi pofti înăuntru, pe rînd, bineînţeles, ca nu cumva să dărîme casa. Spre deosebire de ceilalţi, aceştia erau proaspăt raşi, în schimb unul dintre ei îşi pierduse toţi nasturii de la veston.

Afină îi dărui acul său cu aţă şi-l sfătui prieteneşte să umble pe viitor cu ochii în pămînt.

– Pe legea mea – adăugă el, privind mereu în jos – o să vă umpleţi buzunarele cu nasturi.

Şi hoţii aceştia îşi văzură apoi netulburaţi de drum.

Astfel, noapte de noapte, neică Afină era trezit din somn. Hoţii trăgeau de şnurul clopoţelului, cercetau încăperea şi plecau cu mîinile goale, dar încîntaţi de a fi făcut cunoştinţă cu o persoană atît de bine crescută şi îndatoritoare. Casa lui moş Dovleac încăpuse aşadar pe mîini bune. Tocmai de aceea, hai să mergem să vedem ce se mai întîmplă şi prin alte părţi.

Gianni Rodari