In apararea traficantului de droguri

Traficul de droguri, o afacere dăunătoare, este cauza unor morţi chinuitoare, delicte, jafuri, a prostituţiei forţate şi, adesea, a crimei. Dependentul este,  de regulă, marcat pe viaţă, chiar şi după ce a scăpat de „prostul obicei”. In perioada de dependenţă, el este un sclav neputincios al drogului, dispus să suporte orice degradare pentru a-şi asigura „încă o doză“.

Cum ar putea fi pusă sub semnul întrebării natura negativă a traficantului de droguri? Cum am putea măcar să presupunem că îl vom privi vreodată cu bunăvoinţă?

Relele pentru care, de obicei,  este învinuită dependenţa de heroină sunt, în realitate, provocate de prohibiţia drogurilor, iar nu de dependenţa în sine. Dată fiind scoaterea în afara legii a drogurilor, însăşi persoana care vinde droguri în mod ilegal este cea care face mai mult decât oricine pentru a ameliora efectele negative ale prohibiţiei iniţiale.

Prohibiţia heroinei are efectul devastator de a forţa preţul să urce până la un nivel care poate fi caracterizat doar de cuvântul  ,,astronomic“. Când o marfă este interzisă prin lege, pe lângă costurile obişnuite de cultură, recoltare, transport, vânzare etc. trebuie adăugate costurile implicate de ocolirea legii şi de plata pentru pedepsele riscate  în cazul în care eludarea legii eşuează. In cazul whisky-ului de contrabanda (în perioada de prohibitie din anii '20), aceste costuri suplimentare nu erau excesive, pentru că impunerea legii nu era prea strictă, iar legislaţia nu se bucura de un larg sprijin popular. În cazul heroinei, aceste costuri sunt enorme. Legislaţia anti-heroină se bucură de un sprijin popular larg, existând chiar cereri pentru legi şi pedepse mai stricte decât cele în vigoare. Grupurile de vigilantes şi bandele de tineri aparţinând ghetourilor din centrele oraşelor, au aplicat propriile lor pedepse traficanţilor şi dependenţilor de droguri. Aceste grupuri s-au bucurat de un sprijin aproape integral din partea facţiunii de ,,menţinere a legii şi ordinii“, lucru care a făcut dificilă şi scumpă mituirea poliţiştilor, cărora le e teamă de pedepsele pe care societatea le-ar aplica dacă ar fi prinşi.

Pe lângă faptul că trebuie să plătească sume mari pentru mituirea poliţiei, traficanţii de droguri trebuie de asemenea să plătească salarii mari angajaţilor lor pentru pericolele la care se expun în contrabandă, precum şi atunci când lucrează în fabricile care prepară drogul pentru vânzare. Pe lângă acestea, traficantul trebuie să aibă grijă de acei angajaţi care sunt prinşi, mituind politicieni, avocaţi şi judecători pentru a obţine pedepse mai mici.

Aceştia sunt factorii care determină un preţ ridicat al heroinei. Dacă nu ar fi aceste numeroase costuri suplimentare impuse de prohibiţia heroinei, preţul ei nu ar diferi în mod semnificativ de preţul altor plante de cultură (grâu, tutun, soia etc.). Dacă heroina ar fi legalizată, conform celor mai bune estimări, un dependent şi-ar putea obţine necesarul zilnic cu acelaşi cost ca al unei felii de pâine.

În condiţiile prohibiţiei, dependenţa de heroină poate costa pâna la 100 de dolari pe zi pentru o deprindere statornicită. În funcţie de informaţiile pieţei şi de sursele altemative de aprovizionare, dependentul cheltuie circa 35 000 de dolari anual pentru drog. Este evident că acest cost este responsabil pentru suferinţele umane nespuse pentru care, de regulă, este învinuită dependenţa de drog. Dependentul tipic este de obicei tânăr, fără educaţie, incapabil să câştige prin mijloace cinstite suficient de mulţi bani pentru droguri. Dacă nu apelează la ajutor medical şi psihiatrie, singura lui alegere pentru a-şi asigura „doza“ este aceea de a intra într-o viaţă de delicte, unde,  în cele din urmă, poate fi prins de poliţie sau de bandele străzii. Pe lângă asta, delincventul dependent de droguri se găseşte într-o postură mult mai proastă decât cel care nu este dependent. Delincventul nedependent poate alege cel mai bun loc şi moment pentru un jaf. Dependentul însă trebuie să comită un delict ori de câte ori are nevoie de o  ”doză”, iar aceasta se întâmplă de obicei atunci când reflexele lui sunt încetinite de lipsa drogului.

Reflectând asupra aspectului economic al traficului de marfă furată, devine evident că dependentul trebuie să comită enorm de multe delicte pentru a-şi asigura drogul. Pentru a avea cei 35 000 de dolari necesari anual, dependentul de droguri trebuie să fure această sumă multiplicată cu cinci, adică aproape 200.000 de dolari anual, deoarece cumpărătorii de marfă furată plătesc de obicei doar 20% sau mai puţin din valoarea cu amănuntul a ceea ce cumpără. Dacă cifra de 200.000 de dolari este înmulţită cu numărul estimat de dependenţi existenţi în New York City - cam I0. 000 - rezultatul de 20 miliarde de dolari este valoarea pierdută în delictele comise de dependenţi în marele oraş.

Nu putem sublinia suficient faptul că aceste crime se datorează prohibiţiei heroinei şi nu sunt rezultatul dependenţei de heroină. Interdicţia este aceea care forţează drastic preţul să urce şi împinge dependentul la o viaţă de delincvenţă şi violenţă care poate lua sfârşit prin moartea lui sau a altor victime.

Pentru a dovedi acest lucru, să ne gândim la numărul mic dar semnificativ de medici care, având acces la heroină, au devenit dependenţi. ln acest caz, preţul nu este prohibitiv, deoarece aprovizionarea cu drog nu este ilegală. Vieţile lor sunt „normale“, folositoare şi satisfăcătoare - cu această mică diferenţă. Din punct de vedere economic, vieţile lor nu ar fi foarte diferite dacă, în loc să fie dependenţi de heroină, ei ar fi diabetici şi, deci, dependenţi de insulină. Cu oricare din aceste dependenţe, medicii respectivi ar fi capabili să funcţioneze profesional.  Totuşi, dacă ei nu şi-ar mai putea procura heroina în mod legal (sau dacă insulina ar fi declarată, dintr-odată, ilegală), aceşti medici ar ajunge la mâna traficantului de pe stradă, fără a putea fi siguri de calitatea drogurilor cumpărate şi forţaţi să plătească preţuri exorbitante pentru ele. In aceste împrejurări noi, poziţia medicului dependent ar fi mai dificilă, dar nu catastrofală, pentru că majoritatea acestor profesionişti îşi pot permite să plătească anual 35 000 de dolari pentru obiceiul lor. Dar ce se întâmplă cu dependentul fără studii, trăind în sărăcie, care nu are aceste posibilităţi?

Funcţia traficantului de heroină, în contrast cu motivaţia lui când intră în branşă, este să menţină preţul drogului scăzut. De fiecare dată când mai intră câţiva traficanţi în branşă, preţul coboară şi mai mult. Invers, de fiecare dată când numărul vânzătorilor de heroină scade (prin descurajare sau condamnare), preţul creşte. Deoarece nu vânzarea sau folosirea heroinei, în sine, sunt responsabile pentru starea dependentului sau pentru crimele pe care acesta le comite, ci mai degrabă preţul ridicat al heroinei provocat de prohibiţia ei, în consecinţă orice acţiune care are drept rezultat scăderea preţului drogului ameliorează problema. Dacă problema se datorează costului ridicat al drogului, atunci scăderea costului trebuie considerată ca o soluţie.

Dar traficantul de heroină este cel care contribuie la scăderea preţului drogului, în timp ce forţele ,,legii şi ordinii“ sunt responsabile pentru creşterea preţului prin faptul de a se amesteca în activitatea traficantului. De aceea, mult hulitul traficant de droguri, iar nu mult îndrăgitul agent de la secţia de narcotice („narc“), trebuie considerat o figură eroică.

Legalizarea heroinei a fost respinsă pe considerentul că progresul şi civilizaţia s-ar opri. Sunt citate experienţele engleză şi chineză cu droguri care dau dependenţă şi suntem îndemnaţi să ne imaginăm o mare mulţime de oameni zăcând pe străzi, într-o stare de inconştienţă. Argumentul este că orice barează calea progresului, cum ar fi utilizarea pe scară largă a heroinei, trebuie interzis. Dar există alte lucruri care se opun progresului continuu şi pe care majoritatea oamenilor nu le-ar dori interzise - de exemplu, recreerea. Dacă angajaţii şi-ar lua vacanţe care să dureze 90% din anul de lucru, „progresul“ ar avea fără îndoială de suferit. Trebuie interzise vacanţele lungi? Greu de afirmat aşa ceva. Pe lângă aceasta, actuala prohibiţie a heroinei nu elimină accesul la drog. Înainte, acesta putea fi găsit numai în ghetourile din mijlocul oraşelor; astăzi el poate fi cumpărat la colţurile străzilor şi în curţile şcolilor din suburbiile bogate.

În exemplul experienţei chineze în domeniul drogurilor, negustorii chinezi au fost forţaţi cu ajutorul „diplomaţiei“ navelor de luptă să accepte opiumul. Legalizarea drogurilor care dau dependenţă nu i-ar forţa în niciun fel pe indivizi să adopte obiceiul de a se droga. Într-adevăr, forţa, sau eliminarea forţei, este motivul principal pentru a renunţa la prohibiţia heroinei.

În cazul englez (droguri administrate legal, la un cost scăzut, de un medic sau o clinică autorizată), s-a spus că numărul de dependenţi a crescut foarte mult de când a început acest program cu cost scăzut. Dar această creştere este un artefact statistic. Înainte, mulţi oameni ezitau să se declare dependenţi, din moment ce acest lucru era ilegal. Când dependenţa a fost legalizată şi au devenit disponibile droguri la preţ scăzut, statisticile - fireşte - au crescut. Serviciul de Sănătate al Guvernului Britanic administra droguri numai dependenţilor atestaţi. Ar fi într-adevăr surprinzător dacă în aceste împrejurări nu s-ar înregistra o creştere marcantă a ratei dependenţei.

O altă sursă de creştere a numărului de dependenţi număraţí statistic este migrarea către Regatul Unit din ţările Commonwealth-ului. Această migrare bruscă poate cauza probleme temporare de adaptare, dar nu poate fi considerată drept o acuzaţie la adresa planului britanic. Dimpotrivă, ea este o dovadă a caracterului progresist şi clarvăzător al programului. A blama acest program pentru creşterea numărului de dependenţi ar fi similar cu a-l învinui pe Dr. Christian Barnard (primul medic care a efectuat un transplant de inimă) pentru creşterea numărului de oameni din Africa de Sud care doreau un transplant de inimă.

In concluzie, trebuie afirmat că dependenţa de heroină poate fi un rău extrem de mare, fără trăsături sociale care să-l compenseze. Dacă este aşa, eforturile de a face publice aspectele negative ale dependenţei trebuie aplaudate. Totuşi, actuala prohibiţie a heroinei şi a altor droguri puternice nu serveşte niciunui scop util. Ea a provocat suferinţă nelimitată şi mari frământări sociale. Căutând să sprijine această lege rea, agenţii specializaţi în narcotice menţin preţurile ridicate şi fac tragedia şi mai mare. Numai traficantul de heroină, acţionând în sensul scăderii preţurilor, chiar cu un risc personal considerabil, este cel care salvează vieţi şi aduce o oarecare ameliorare a tragediei.

Walter Block