Mici intamplari cu animale (60)

La o pază de seară, primăvara cînd trec sitarii, vînătorul a aripat un sitar. A căzut în  apropiere, l-a putut prinde pînă a nu pleca pe picioare şi a se pitula undeva. I-a fost milă să-l omoare si l-a dus acasă cu gîndul să-l ţină în colivie, ca să vadă dacă trăieşte sitarul şi în captivitate. Rana din aripă era uşoară; alicea sfărîmase numai ultima încheietură. Cu foarfe­cele a retezat partea bolnavă, apoi a pus o picătură de tinctură de iod şi operaţia a reuşit, încît după cîteva zile rana a fost vindecată.

Casa sitarului era o colivie mare, încăpătoare, care pe vre­muri aparţinuse unei perechi de veveriţe. Vreo două zile sita­rul a stat ghemuit într-un colţ şi nu era uşor să-i suporţi privirea tristă, adîncă, parcă plină de reproşuri. A doua zi chiar, vînătorul i-a aşternut masa. A cules din grădină rîme groase, frumoase, ademenitoare pentru orice sitar, le-a aşezat într-un blidişel şi le-a pus în colivie la îndemîna păsării. Sita­rul nu s-a atins de ele. Nici a treia, nici a patra zi. Atunci i-a împrospătat masa cu un alt pumn de rîme în strachină. Sita­rul se cam obişnuise cu viaţa de prizonier, a început să umble prin colivie... „vesel". Venea pînă la mîncare, dar nu se atin­gea de ea. Omul nu ştia ce bucate mai bune i-ar putea oferi, doar cu rîme si cu alte asemenea trăieşte sitarul. Oare de ce nu mănîncă? Va muri de foame. Ce să facă vînătorul? Să-l omoare — imposibil; să-l elibereze cu aripa frîntă înseamnă să-l dea plocon vulpii.

Un prieten, căruia i-a povestit necazul şi-a dat cu părerea, mai mult în glumă : „Poate nu-i învăţat sa mănînce din farfu­rie..." A doua zi vînătorul a aşezat în colivie o cutie de lemn mărişoară, fără capac, a umplut-o cu pămînt din grădină, după ce a îngropat în fundul ei o mînă de rîme. N-a trecut un sfert de ceas pînă ce sitarul s-a urcat pe cutie şi a început să sondeze după rîme. Le scotea una după alta, înfundîndu-şi în pămînt ciocul lung şi le înghiţea cu multă plăcere.

Astfel, găsindu-i-se tabietul, hrănirea sitarului n-a mai pre­zentat decît o singură greutate: procurarea rîmelor.

Ca să-l pună la încercare, vînătorul i-a mai oferit de cîteva ori masa servită frumos, pe tavă. Sitarul privea rîmele descope­rite, întorcîndu-şi foarte ciudat capul într-o parte şi nu se atin­gea de ele, cu toată că îi erau... înaintea nasului. Le primea numai aşa cum era el învăţat din moşi-strămoşi: sa le scoată din pămînt.

Cum e vorba veche? „Bucatele-s bune, dar sînt rău puse..."
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor