O poveste a lui Giovanni Papini

POVESTE COMPLET ABSURDĂ

Acum patru zile, în timp ce scriam cu o uşoara iritare cîteva din cele mai false pagini ale Memoriilor mele, am auzit o sfioasă bătaie în uşă; dar am rămas pe scaun fără să răspund: bătăile erau prea slabe şi nu-mi face nici o plăcere să am de-a face cu timizii.

A doua zi, la aceeaşi oră, am auzit bătîndu-se din nou în uşă, de astă dată însă mai tare şi mai hotărît. Dar şi în ziua aceea am refuzat să deschid, căci nimic nu-mi displace mai mult decît oa­menii care se corijează prea repede.

În ziua următoare, tot la aceeaşi oră, am auzit bătăi violente; şi, mai înainte de-a apuca să mă scol, am văzut cum se deschide uşa uşor şi cum intră făptura puţintică a unui bărbat destul de tînăr, cu faţa niţel îmbujorată şi cu capul acoperit de păr buclat şi roşcat. Se înclină stîngaci fără să rostească niciun cuvînt. Apoi, de cum zări un scaun, se şi repezi să stea şi, cum eu rămăsesem în picioare, îmi arătă fotoliul şi-mi făcu semn să mă aşez. Ascultîndu-l, mă simţii îndreptăţit să-l întreb cine e şi-l rugai, pe-un ton nu prea amabil, să-mi spună cum îl cheamă şi ce motiv îl determinase să năvălească aşa în camera mea. Dar el, fără să se tulbure, îmi dădu numaidecît de înţeles că, pentru moment, do­rea să rămînă pentru mine ceea ce era de fapt:  un necunoscut.

— Motivul pentru care am venit la dumneavoastră, urmă el zîmbind, se află în geanta mea şi am să vi-l arăt numaidecît.

De fapt, îmi dădui seama că ţinea în mînă o mică valiză de pieţe galbenă, împodobită cu bumbi de alamă foarte uzaţi. O deschise şi scoase din ea o carte.

— Cartea aceasta, spuse el, vîrîndu-mi sub nas un volum mare legat în pergament şi ornat cu flori  mari de culoare ruginie, conţine o poveste imaginară pe care am creat-o, inventat-o, compus-o şi copiat-o eu. În toată viaţa mea n-am scris decît po­vestea aceasta şi sper că n-are să vă displacă. Nu vă cunoşteam decît după renume cînd, acum cîteva zile, o femeie care vă iu­beşte mi-a spus că dumneavoastră sînteţi unul dintre acei oameni rari care izbutesc să nu le fie teamă de ei înşişi şi singurul care a avut curajul să-i sfătuiască pe mulţi dintre semenii lui să se omoare. Toate acestea m-au determinat să vă citesc povestea mea, care narează viaţa unui personaj fantastic căruia îi e dat să treacă prin aventurile cele mai ciudate şi mai neobişnuite din lume. După ce-o veţi asculta, îmi veţi spune ce trebuie să fac. Dacă povestea mea vă place, îmi veţi făgădui celebritatea pînă întrun an, dacă nu vă place, mă voi omorî pînă într-o zi. Spuneţi-mi dacă-mi acceptaţi condiţiile ca să încep.

Văzînd că nu-mi rămînea decît să persist în atitudinea pasivă pe care-o păstrasem pînă atunci, îl anunţai, cu o grimasă pe care nu izbutii cîtuşi de puţin să mi-o prefac binevoitoare, că sunt dispus să-l ascult şi să fac totul ca să-l servesc.

„Cine dracu poate să fie, mă gîndii, femeia care mă iubeşte şi care i-a vorbit despre mine acestui om?" N-auzisem niciodată că o femeie mă iubeşte. Dacă faptul s-ar fi întîmplat, n-aş fi îngă­duit acest lucru, căci nu există situaţie mai incomodă şi mai ri­dicolă decît aceea de idol...

Necunoscutul mă smulse din aceste gînduri cu un tropăit pu­ţin elocvent, dar foarte explicit: cartea fusese deschisă şi aten­ţia mea era socotită necesară.

Omul îşi începu lectura. Primele cuvinte îmi scăpară; la ur­mătoarele fusei mai atent. În momentul următor, îmi aţintii ure­chea şi simţii un mic fior între umeri. O jumătate de minut mai tîrziu, faţa mea deveni roşie; picioarele mi se agitau cu nervo­zitate — încă zece secunde şi mă ridicai în picioare. Necunos­cutul se opri din citit şi mă privi. Figura sa nu exprima decît o întrebare temătoare. Eu, de asemenea, îl întrebai cu privirea, cu o privire rugătoare, poate; dar, cum eram prea buimăcit ca să-l dau pe uşă afară, rostii aceste simple cuvinte, ca un idiot oarecare, dar care ştie să se comporte în societate:

— Vă rog, continuaţi.

Şi extraordinara lectură continuă. Nu mai puteam sta locului în fotoliul meu. Fiorii aceia de gheaţă nu-mi treceau numai prin umeri, ci şi prin cap şi prin tot corpul. Dacă mi-aş fi văzut chipul într-o oglindă, aş fi rîs poate, şi totul ar fi trecut, căci oglinda nu mi-ar fi putut oferi decît imaginea unei stupori abjecte şi a unei ferocităţi nehotărîte. Pentru o clipă, încercai să nu mai ascult vocea liniştită a lectorului, dar nu izbutii decît să-mi măresc tulbu­rarea în aşa măsură încît trebui să ascult toată povestea, cuvînt cu cuvînt, tăcere cu tăcere, în timp ce omul citea, înclinîndu-şi capul roşcat pe frumosul volum ornat cu flori. Ce trebuia sau ce puteam să fac în asemenea împrejurare nemaipomenită? Să pun mîna pe carte, s-o rup, s-o joc în picioare, s-o arunc în foc? Să mă reped la lectorul blestemat, să-l muşc, să-l azvîrl afară ca pe o fantomă inoportună?

Dar de ce-ar fi trebuit să mă comport astfel? E adevărat că povestea asta îmi provoca o indispoziţie inexplicabilă, impresia extrem de penibilă a unui vis neplăcut şi absurd, fără speranţa că am să mă mai trezesc. Crezui un moment că am să înnebunesc şi îmi şi imaginam un infirmier în halat alb punîndu-mi cămaşa de forţă cu mii de precauţii lipsite de politeţe.

În sfîrşit, omul ajunse la capătul lecturii sale. Nu ştiu cîte ore durase, dar remarcai, spre ruşinea mea, că nenorocitul nu mai avea glas şi că fruntea-i era scăldată de sudoare. În sfîrşit, cartea fu închisă şi pusă din nou în valiză. Necunoscutul mă privi cu nelinişte, dar ochii săi păreau mai puţin lacomi decît fuseseră la început. În ceea ce mă priveşte, eram aşa de indispus încît necu­noscutul nu putea să nu-şi dea seama de asta şi uimirea lui crescu cînd văzu că mă frecam la un ochi şi nu ştiam cum să răspund. Îmi venea să cred că pierdusem pentru totdeauna capacitatea de-a vorbi şi lucrurile cele mai simple care mă înconjurau îmi apărură dintr-o dată atît de bizare şi de ostile îneît mă scutură parcă un soi de dezgust.

Toate acestea vor părea extrem de ruşinoase şi de josnice; şi chiar eu mă gîndesc la tulburarea mea de atunci fără nici o în­găduinţă. Dar confuzia asta avea o explicaţie — şi ce explicaţie! Povestea pe care o citise omul acela era relatarea precisă şi com­pletă a întregii mele vieţi intime si exterioare. Ceea ce ascultasem eu atîta timp era un raport minuţios, fidel, inexorabil, a tot ce simţisem, visasem şi făcusem de cînd apărusem pe acest pămînt. Presupunînd că o fiinţă divină, martor invizibil şi capabil să ci­tească în suflete, ar fi putut să stea în preajma mea  de cînd mă născusem şi să transcrie tot ce văzuse din gîndurile şi din faptele mele, ar fi compus o poveste întrutotul asemănătoare cu aceea pe care lectorul necunoscut o declara imaginară şi născocită de el. Erau amintite lucrurile cele mai mărunte şi mai secrete: vise, iubiri, josnicii ascunse, calcule nedemne; nimic nu-i scăpase scriito­rului. Cartea conţinea pînă şi amănuntele cele mai neînsemnate, precum şi nuanţele unor gînduri pe care le uitasem şi care-mi re­veneau abia acum în minte, cînd auzeam vorbindu-se despre ele.

Ceea ce mă zăpăcea şi mă îngrozea era această exactitate im­pecabilă şi acest scrupul neliniştitor. Nu-l cunoscusem niciodată pe omul acesta - omul acesta afirma că nu mă cunoscuse nicio­dată. Trăiam de unul singur, într-un oraş unde nu vin decît cei ce sunt constrînşi s-o facă, dintr-o nevoie anume sau de împreju­rări şi niciunui prieten, dacă pot vorbi totuşi de prieteni, nu-i destăinuisem vreodată aventurile mele de vînător de contrabandă, călătoriile mele în căutare de suflete pe care să ie jefuiesc, ambi­ţioasele mele plecări ca voluntar într-ale neverosimilului. Nu scri­sesem niciodată, nici pentru mine, nici pentru alţii, o relatare a vieţii mele care să fie completă şi sinceră — şi atunci eram foarte ocupat tocmai cu fabricarea unor false Memorii, pentru a mă as­cunde de ochii oamenilor chiar şi după moarte.

Cine-i putuse spune deci acestui om tot ceea ce raporta el fără jenă şi fără milă în cartea lui odioasă, îmbrăcată în perga­ment vechi? Şi cum putea afirma că inventase povestea aceasta, şi-mi prezenta, mie, viaţa mea, toată viaţa mea, ca o poveste închipuită?

Tulburarea şi emoţia mea erau înspăimîntătoare, dar eram sigur de-un lucru: nu trebuia ca această carte să fie dată publi­cului. Uluitorul şi blestematul lector n-avea decît să moară: nu puteam permite ca viaţa mea să fie cunoscută aşa de toată lumea, divulgată printre duşmanii mei impersonali.

Această hotărîre, de îndată ce-o simţii în sufletul meu fermă şi bine precizată, începea să-mi dea puţin curaj. Omul mă privea mereu cu un aer neclintit şi rugător parcă. Doar două minute trecuseră de cînd terminase de citit şi nu părea să fi înţeles cauzele încurcăturii mele.

In sfîrşit, putui să vorbesc.

—  Scuzaţi-mă, domnule, îl întrebai, mă asiguraţi ca această poveste este într-adevăr o ficţiune al cărei autor sînteţi dumnea­voastră ?

—  Fără  îndoială, răspunse  enigmaticul   personaj,   care  se  şi simţea mai uşurat. Am gîndit-o şi imaginat-o în cursul unor ani îndelungaţi; din cînd în cînd i-am mai adus cîte-o îmbunătăţire; am mai modificat pe ici pe colo caracterul eroului meu. Cu toate aces­tea, nu există nici o trăsătură care să nu aparţină plăsmuirii mele.

Eram tot mai perplex la fiecare cuvînt pe care-l rostea, dar izbutii să-l mai întreb:

—  Spuneţi-mi, vă rog, sînteţi într-adevăr sigur că mă vedeţi astăzi pentru prima dată? Sau poate aţi auzit povestea vieţii mele de la vreo persoană care mă cunoştea?

—  V-am mai spus, răspunse el, că numele dumneavoastră era tot ce cunoşteam în ceea ce vă priveşte cînd, acum cîteva zile, mi s-a spus că dumneavoastră puteţi sfătui oamenii să se omoare. Dar nu mi s-a mai spus nimic altceva despre dumneavoastră.

Condamnarea lui era hotărîtă deci şi era necesar să fie exe­cutată fără întîrziere.

—  Mai sînteţi dispus, îl întrebai pe-un ton solemn, să res­pectaţi clauzele pe care dumneavoastră înşivă le-aţi stipulat înainte de a citi ?

—  Fără nici o ezitare, răspunse el cu un uşor tremur în glas. Nu mai am nici o altă uşă la care să bat şi opera aceasta e toată viaţa mea. Ştiu bine că nu pot face nimic altceva.

— Atunci trebuie  să vă spun, reluai cu aceeaşi solemnitate, dar temperată de-un strop de tristeţe, că povestea dumneavoastră e proastă, plictisitoare, incoerentă şi dezgustătoare. Cel pe care-l numiţi eroul dumneavoastră nu e decît o secătură obosită, care ar dezgusta un public delicat. Nu vă spun mai mult, ca să nu fiu prea crud.

Am văzut bine că necunoscutul nu se aştepta la o asemenea sentinţă şi observai cu spaimă că ochii lui se închid dintr-o dată. Dar, în acelaşi timp, trebui să recunosc că puterea sa de-a se stăpîni era egală cu onestitatea lui: ridicîndu-şi pleoapele, mă privi fără mirare şi fără ură.

—  Vreţi să mă întovărăşiţi afară? mă întrebă el cu o voce prea dulce ca să fie naturală.

—  Desigur, îi răspunsei.

Mi-am pus pălăria şi am ieşit din casă fără să spunem un cu­vînt. Ţinea mereu în mină valiza lui de piele galbenă. Pierdut în gîndurile mele, l-am întovărăşit pînă la malul fluviului ale cărui ape umflate şi iuţi alergau cu zgomot între cei doi pereţi de piatră neagră. După ce se uită în jur şi se convinse că nimeni nu-l ame­ninţa cu vreo salvare, se întoarse spre mine şi spuse :

—  Să mă iertaţi dacă lectura mea vi s-a părut plictisitoare. Socotesc că nu mi se va mai întîmpla niciodată să plictisesc un su­flet în viaţă. Uitaţi-mă de cum vă va fi cu putinţă.

Şi chiar acestea au fost ultimele lui cuvinte. Şi-a trecut picio­rul peste parapet cu o mişcare agilă şi, cu acelaşi avînt, s-a aruncat în apă fără să dea drumul valizei. M-am aplecat ca să-l mai văd: apa îl şi înghiţise şi-l acoperise. O fetişcană timidă şi blondă băgase de seamă fulgerătoarea sinucidere, dar nu părea să se mire peste măsură de ea şi şi-a continuat drumul, ronţăind alune.

După un anumit şir de încercări zadarnice, m-am întors acasă. De îndată ce-am intrat în camera mea, m-am întins pe pat şi am adormit fără prea multă greutate, abătut şi aproape epuizat de inexplicabilul eveniment.

În dimineaţa asta m-am trezit foarte tîrziu şi cu o impresie ciudată. Mi se pare că am şi murit şi că aştept să vină să mă în­groape. Am sentimentul că aparţin unei alte lumi şi toate obiec­tele care mă înconjoară au nu ştiu ce aer de lucru care a fost sfîrşit, fără nicio legătură cu mine însumi.

Un prieten mi-a adus flori; i-am spus că putea să aştepte, ca sa le pună pe mormîntul meu. Mi se pare că a zîmbit: oamenii zîmbesc întotdeauna cînd nu înţeleg.