Picatura lui Buzzati

O picătură

O picătură de apă urcă treptele scării. O auzi? Întins pe pat, în întuneric, îi ascult pasul tainic. Cum face? Sare? Tic, tic, se aude cu intermitenţă. Apoi picătura se opreşte şi, poate pentru tot restul nopţii, nu se mai aude. Totuşi urcă. Din treaptă în treaptă, vine sus, spre deosebire de celelalte pică­turi, care cad perpendicular, în conformitate cu legea gravitaţiei, şi la sfârşit fac un scurt „pleosc", cunoscut în toată lumea. Dar asta nu: încet-încet, urcă de-a lungul scărilor în formă de E ale nesfâr­şitului bloc.

Nu am fost noi, adulţii, rafinaţii, sensibilii, cei care am semnalat-o, ci o slujnicuţă de la primul etaj, o creatură palidă, mică, ignorantă. A observat-o într-o seară, la o oră târzie, când toată lumea se dusese la culcare. După un timp nu s-a putut abţine, s-a dat jos din pat şi a alergat să-şi tre­zească stăpâna.

— Doamnă, a şoptit, doamnă!

— Ce e? a întrebat-o stăpâna, trezindu-se, ce se întâmplă?

— O picătură, doamnă, o picătură, care vine sus pe scară!

— Ce spui? a întrebat cealaltă, nevenindu-i să creadă.

— O picătură care urcă pe trepte! a repetat slujnica, aproape plângând.

— Hai, pleacă, a certat-o stăpâna, eşti nebună? Du-te în pat, marş! Ai băut, asta e, ruşine să-ţi fie. De la o vreme a început să dispară vin din sticla! Nespălato, dacă crezi...

Fetişcana însă o ştersese şi stătea deja ghemuită sub pătură.

„Cine ştie ce-i trece prin minte proastei", se gândea stăpâna în tăcere, pentru că îi trecuse somnul. Şi, ascultând fără să vrea noaptea care stăpânea lumea, a auzit şi ea ciudatul zgomot. O picătură urca scările, desigur.

Apărătoare înverşunată a ordinii, pentru o clipă doamnei i-a trecut prin gând să iasă şi să se uite. Dar ce-ar fi putut să vadă la lumina mize­rabilă a beculeţelor chioare atârnate de balustradă? Cum să dai de o picătură de ploaie în plină noapte, pe frigul ăla, de-a lungul scărilor întunecate?

În zilele ce-au urmat, de la o familie la alta s-a răspândit treptat zvonul, şi acum ştiu toţi loca­tarii, chiar dacă preferă să nu vorbească, de parcă ar fi un lucru prostesc, de care poate te ruşinezi. Acum multe urechi se ciulesc în întuneric, după ce se lasă noaptea ca să chinuiască neamul ome­nesc. Unii se gândesc la ceva, alţii la altceva.

În unele nopţi, picătura tace. Alteori însă, ore întregi, nu face altceva decât să se deplaseze, tot mai sus, s-ar părea că nu trebuie să se oprească. Bat inimile când pasul moale pare să atingă pragul. Ce bine, nu s-a oprit. Se îndepărtează, tic, tic, îndreptându-se spre etajul de deasupra.

Ştiu în mod sigur că toţi chiriaşii de la mezanin cred că acum sunt în siguranţă. Picătura - aşa cred ei - a trecut deja prin faţa uşii lor, nu va mai avea ocazia să-i deranjeze. Ceilalţi, de exemplu eu, care stau la etajul şase, au motive să fie neliniştiţi, dar nu mai multe decât ei. Cine spune că în următoarele nopţi picătura îşi va relua mersul din punctul unde a ajuns ultima oară şi că n-o s-o ia de la capăt, începând călătoria de la primele scări, mereu umede şi negre de mizerie ? Nu, nici ei nu se pot considera în siguranţă.

Dimineaţa, ieşind din casă, priveşti atent scara, să vezi dacă pe ea a rămas vreo urmă. Nimic, aşa cum era de aşteptat, nici cel mai mic semn. Dimineaţa, de altfel, cine mai ia în serios o poveste ca asta? În soarele dimineţii omul este puternic, este un leu, chiar dacă în urmă cu câteva ore era înspăimântat.

Oare cei de la mezanin au dreptate? Însă noi, care mai înainte nu auzeam nimic şi ne credeam scutiţi, de câteva nopţi şi noi auzim ceva. Picătura e încă departe, e adevărat. Până la noi ajunge doar un ticăit uşor, un ecou slab, prin pereţi. Ori­cum, este un semn că urcă şi se află tot mai aproape.

Chiar dacă dormi într-o cameră din interior, departe de casa scărilor, nu-ţi foloseşte la nimic. E mai bine să-i auzi zgomotul decât să-ţi petreci nopţile în nesiguranţă, întrebându-te dacă el există sau nu. Cine locuieşte în camerele acelea izolate uneori nu rezistă, se strecoară uşor pe holuri şi aşteaptă la intrare, în frig, în spatele uşii, ţinându-şi respiraţia, ascultând. Dacă o aude, nu mai îndrăzneşte să se îndepărteze, pradă unor spaime de nedescris. E şi mai rău dacă e linişte, în cazul acesta de unde ştii că, o dată întors la culcare, nu începe chiar atunci zgomotul?

Ce viaţă ciudată, aşadar. Să nu poţi să faci o plângere, nici să cauţi soluţii, nici să găseşti o explicaţie care să-ţi liniştească sufletul. Să nu-i poţi convinge pe cei din alte case, care nu ştiu acest lucru. Dar ce-o fi picătura asta, întreabă ei cu exasperantă bună-credinţă, un şoarece? O bros­cuţă care-a urcat din pivniţă? Nu, deloc.

Atunci - insistă ei - o fi o alegorie? Ar putea, ca să spunem aşa, să simbolizeze moartea, vreun pericol, anii ce trec? Nimic din toate astea, dom­nilor; este pur şi simplu o picătură care urcă pe scări.

Ar putea să reprezinte, mai subtil vorbind, visele şi himerele? Pământul visat şi îndepărtat unde se presupune că ar exista fericirea? Ceva poetic, într-un cuvânt? Nu, deloc.

Poate ţinuturile şi mai îndepărtate, aflate la marginea lumii, la care nu vom ajunge niciodată? Nu, nici vorbă, nu-i o glumă, nu există duble sen­suri, este vorba, vai de mine, chiar de o picătură de apă, după câte presupunem, care noaptea urcă pe scări. Tic, tic, misterioasă, din treaptă în treaptă. Şi de aceea ne temem.