Aventurile Baronului Munchhausen (6)

A doua aventură pe mare

În anul 1776 m-am îmbarcat la Portsmouth, pentru a pleca în America de Nord, pe un vas de război englez, de primă clasă, cu o sută de tunuri şi o mie patru sute de oameni.

V-aş putea povesti tot felul de isprăvi pe care le-am săvârşit în Anglia, dar le păstrez pentru un alt prilej. În treacăt, am să vă spun însă o întâmplare, oarecum mai hazlie decât celelalte; am avut plăcerea să-l văd pe rege trecând spre parlament, în trăsura de gală şi însoţit de un alai numeros. Pe capra trăsurii regale şedea, cu multă gravitate, un vizitiu cu o barbă nemaipomenit de mare, în care era tunsă din foarfeci stema englezească.

Vizitiul plesnea din bici şi îl încolăcea scriind în aer- ca să zic aşa-pe cât de limpede, tot pe atât de artistic pe "Georg Rex". Cât despre călătoria noastră pe mare, în decursul ei nu s-a întâmplat nimic deosebit până ce am ajuns cam la trei sute de mile depărtare de fluviul St. Laurence. Aici corabia s-a izbit cu o putere uimitoare de ceva care părea a fi o stâncă. Şi totuşi când am aruncat sonda, n-am dat de fund nici la cinci sute de stânjeni. Dar ceea ce a făcut ca întâmplarea aceasta să ne minuneze şi să ne pară aproape de neînţeles a fost faptul că ne-am pierdut şi cârma, bompresul s-a frânt în două, iar catargele au plesnit în aşchii, de sus până jos, două dintre ele spulberându-se peste bord.

Un biet marinar, care tocmai se urcase pe catarg ca să strângă vela cea mare, a zburat, înainte de a cădea în valuri, la cel puţin trei mile depărtare de corabie. Totuşi, a avut norocul să scape cu zile, agăţându-se pe când zbura prin văzduh, de coada unui călifar. Astfel că nu numai că şi-a încetinit căderea în apă, ba încă a mai avut şi prilejul ca, cocoţat pe spatele păsării - mai exact, între gât şi aripi -să înoate până ce a fost cules la bord.

Ca să înţelegeţi şi mai bine cât de puternică a fost ciocnirea vasului nostru, am să mai adaug că toţi cei care ne aflam între punţi ne-am pomenit zvârliţi cu capul de tavan. Mie, unuia, mi s-a înfundat atunci capul până în stomac, şi au trebuit să treacă luni de zile până să-şi revină la locul lui.

Mai eram cuprinşi de uimire şi buimăciţi cu toţii, când văzurăm deodată o balenă uriaşă care ieşise să se încălzească la soare şi adormise pe apă. Iată pricina acestei întâmplări neplăcute! Iar dihania asta s-a arătat atât de cătrănită pentru faptul că vasul nostru îi tulburase somnul, încât nu s-a mulţumit numai să ne dărâme cu o singură lovitură de coadă galeria şi o parte din puntea de sus, dar ne-a desfăcut şi ancora principală, care de obicei e înfăşurată pe arborele cârmii. Ba încă, apucând ancora în dinţi, a târât vasul după ea pe o distanţă de cel puţin 60 de mile, cu o iuţeală de 6 mile pe oră.

Şi Dumnezeu ştie până unde ne-ar fi târât vasul, dacă nu s-ar fi rupt parâma ancorei, balena pierzând în felul acesta corabia, iar noi rămânând fără ancoră. Când, după o vreme, peste vreo şase luni de zile, am făcut iarăşi cale întoarsă spre Europa, am recunoscut aceeaşi balenă la câteva mile depărtare de locul unde o întâlnisem prima dată. Dihania plutea pe apă, moartă, şi măsura -ca să nu mint - cel puţin o jumătate de milă lungime. Dar fiindcă dintr-o astfel de namilă nu puteam lua decât mai nimica toată pe bord, lăsarăm bărcile în apă şi, după multă trudă, am izbutit să-i retezăm capul. Acolo, într-o măsea găunoasă pe care o avea în falca stângă, am găsit, spre marea noastră bucurie, nu numai ancora pierdută, ci şi peste 40 de stânjeni de parâma. Aceasta a fost singura întâmplare mai de seamă care s-a petrecut în călătoria spre America.

Dar, ia staţi puţin! Era cât p-aci să uit un anumit amănunt care mi-a dat de furcă pe atunci. Prima dată, pe când balena fugea cu corabia noastră după ea, vasul a început să ia apă. Apa năvălea atât de cumplit, încât, cu toate pompele, în cel mult o jumătate de oră ne-am fi scufundat. Spre norocul nostru, eu am descoperit năpasta: o spărtură mare, cu o lăţime de aproape un picior.

Am încercat în fel şi chip s-o astup, dar munca mi-a fost zadarnică, în cele din urmă am scăpat de la pieire şi frumoasa corabie şi numerosul ei echipaj, fiindcă mi-a trecut prin minte o idee cum nu se poate mai fericită. Deşi era atât de mare spărtura, am putut s-o astup cu dosul, fără să-mi scot pantalonii. Şi aş fi putut s-o astup, chiar dacă ar fi fost cu mult mai mare. Căci nu trebuie să vă miraţi, domnii mei, când vă voi spune că mă trag - după mamă şi după tată - din olandezi; ba, ca să vă spun totul, chiar din westfalieni!

Cât timp am stat pe spărtură, am simţit doar o răcoreală uşoară. Iar de răcoreala aceea m-a scăpat, curând, tâmplarul.