A treia călătorie pe mare
Aici - după cum îşi poate oricine lesne închipui - am stat un timp
într-o beznă deplină, în schimb, căldura era destul de plăcută. Din când în
când, îi dădeam dureri de stomac peştelui, care ar fi fost bucuros să scape de
mine; fiindcă aveam loc destul, îi făceam tot felul de pocinoguri, sărind,
jucând şi ţopăind.
Odată, era cât p-aci să-mi găsesc pierzania în Marea Mediterană.
Asta s-a întâmplat într-o după-amiază de vară. Tocmai mă scăldam în marea
aceasta atât de plăcută, pe lângă Marsilia, când văzui repezindu-se înspre
mine, cu mare iuţeală, un peşte uriaş, care îşi căscase gura ca să mă înghită.
N-aveam mult timp de pierdut, iar ca să scap mi-era cu neputinţă. De aceea m-am
ghemuit cât am putut mai tare, aducându-mi genunchii la gură şi cuprinzându-i
cu braţele. Astfel, făcut ghem, am alunecat printre fălcile peştelui până în
stomac.
Se părea că nimic nu mânia mai mult dihania ca loviturile
puternice pe care i le dădeam cu picioarele, de câte ori încercam să dansez un
anumit dans scoţian. Atunci peştele urla înfiorător şi se zvârlea afară din
apă, repezindu-şi o jumătate din trup drept în sus.
Într-o asemenea stare l-au văzut nişte oameni de pe o corabie de
comerţ italiană, care tocmai trecea pe acolo, şi, în câteva clipe, l-au răpus
cu căngile.
După ce l-au tras la bord, i-am auzit sfătuindu-se cum să-l taie
mai bine, pentru a scoate din el cât mai multă untură de peşte. Pentru că
pricepeam italieneşte, m-a cuprins o spaimă grozavă; nu cumva să mă atingă şi
pe mine cu cuţitul lor, atunci când vor dori să spintece peştele! De aceea m-am
aşezat cât am putut mai spre mijlocul stomacului, unde ar fi putut încăpea mai
mult de o duzină de oameni. Stăteam acolo fiindcă îmi făcusem socoteala că au
să înceapă să taie peştele ori de la cap, ori de la coadă. Frica mi-a pierit însă
curând, când au început să-i spintece burta. Cum văzui mijind o rază de lumină,
strigai din toate puterile că mi-ar fi tare plăcut să dau ochii cu domniile lor
şi că tare mi-aş dori să fiu eliberat dintr-un loc în care era cât pe-aci să mă
înăbuş.
Mi se pare cu neputinţă a vă spune cât de viu s-a zugrăvit mirarea
pe chipurile tuturor celor de faţă, când au auzit glas omenesc venind din
pântecul dihaniei. Şi fireşte că uimirea lor a crescut încă pe atâta când au
văzut un om, gol-goluţ, ieşind de acolo. Pe scurt, domnii mei, le-am povestit
întreaga întâmplare aşa cum v-am povestit-o şi domniilor voastre, iar mirarea
lor n-a cunoscut margini.
După ce am îmbucat câte ceva, m-am zvârlit iar în mare, ca să mă
curăţ. Apoi am pornit înot spre hainele mele, pe care le-am găsit la mal aşa
cum le lăsasem. După cât am socotit eu, stătusem întemniţat în stomacul
dihaniei cam două ceasuri şi jumătate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu