Aventurile lui Cepelică (12)

Grădinarul Praz îşi bate joc de instrumentele de tortură

In dimineaţa zilei următoare guvernatorul, prinţul Lămîie, îşi făcu apariţia pe uliţele satu­lui, însoţit de o suită de patruzeci de Lămîi şi de un batalion de Lămîiaşi.

Zarva clopoţeilor, pe care – după cum ştiţi – îi purtau cu toţii agăţaţi în vîrful pălăriilor, sculă tot satul în picioare.

Praz, ce tocmai se dichisea în faţa oglinzii, îşi întrerupse pentru o clipă periatul mustăţilor şi se plecă curios peste per­vaz. Aşa şi fu arestat, cu o jumătate de mustaţă în sus, iar cu cealaltă, atîrnînd în jos.

- Numai niţel, vă rog, daţi-mi voie să-mi perii şi jumă­tatea stîngă, – se ruga Praz de Lămîiaşii ce-l duceau la închisoare.

- Ia mai ţine-ţi fleanca, sau vrei să-ţi intrăm cu briciul în mustăţi, ca să nu te mai osteneşti de loc cu periatul?

Şi Praz tăcu mîlc de teamă să nu-şi piardă sub ghilotina amintită singura podoabă.

Domnul Mazăre fu şi el ridicat. Avocatul se zbătea şi se smucea ţipînd piţigăiat :

- E o eroare, eu sînt avocatul castelului, consilierul ca­valerului Pătlăgică... E o eroare. Eliberaţi-mă imediat... Pro­testez !

Dar protesta de-a surda.

Lămîiaşii se instalară în parcul castelului. Lectura tăbli­ţelor domnului Pătrunjel îi distră de minune un timp, dar soco­tind apoi că-i mult mai amuzant să le încalce, începură să rupă florile, să pescuiască cu tichiile peştişorii de aur din bazin, să tragă cu puşca în geamurile serelor şi să facă tot felul de glume la fel de reuşite.

Contesele alergau ţinîndu-se cu mîinile de cap de la un comandant la altul.

- Vă rugăm din suflet, domnilor,  porunciţi  să  înceteze debandada asta... Nimicesc tot parcul...

- Eroii noştri – răspunseră ei – au nevoie de puţină destindere, după osteneala războinică... Şi în definitiv merită şi ei un pic de sacrificii şi chiar de recunoştinţă din partea dum­neavoastra

Contesele îşi dădură cu părerea că arestarea lui Praz şi Mazăre nu era cine ştie ce osteneală. Comandanţii se supărară foc:

- Da? Foarte bine. O să le dăm atunci ceva de lucru, ca să-mi merite băieţii solda. De pildă... Ce-ar fi să-i punem să vă aresteze pe amîndouă?       

Nemaiavînd la cine se plînge, contesele se adresară prin­ţului Lămîie. Acesta se încartiruise cu toţi cei patruzeci de Lămîi din suită în cele mai frumoase odăi ale castelului şi se purta foarte puţin respectuos faţă de Pătlăgică, de baron, de duce, de Pătrunjel şi chiar faţă de contese.

Baronul devenise îngrijorat:

– O să vedeţi – prorocea cu voce joasă – ăştia n-o să se cărăbănească pînă nu ne-or da gata toate proviziile. O, ce pacoste... O să ne lase în cea mai neagră mizerie. Ce catas­trofă! N-o să mai avem nici după ce bea apă...In sfîrşit, guvernatorul deschise ancheta. Ordonă să fie adus Praz.

Don' Pătrunjel îşi suflă nasul în nelipsita lui batistă cu pătrăţele şi se pregăti să noteze declaraţiile, iar Pătlăgică se aşeză în dreapta guvernatorului ca să-i şoptească ce avea de făcut, lucru absolut necesar, prinţul fiind teribil de uituc.

De altfel nici nu avea o inteligenţă prea sclipitoare, sin­gurul lucru cu adevărat sclipitor cu care se putea mîndri capul său fiind clopoţelul de aur din vîrful pălăriei.

Cînd îl zări pe anchetat, exclamă :

- Ce mustaţă superbă! Pe onoarea mea, n-am mai văzut în tot ţinutul una la fel de lungă, de mătăsoasă şi de ferche­zuită.

Praz şi-o spilcuise într-adevăr cu deosebită grijă, deoa­rece nu avea altă distracţie în închisoare.

- Mulţumesc, înălţimea voastră, – răspunse el cu umi­linţă.

- Şi pentru că tot suntem împreună – reluă guverna­torul – o să te înalţ la rangul de cavaler al Mustăţii-de-Argint. Hei, Lămîiaşi!

Dregătorii sosiră în pas alergător.

– Aduceţi-mi o cunună de cavaler al Ordinului Mustăţii-de-Argint!

Aceştia aduseră pe o tavă o mustaţă răsucită colac – de argint, se înţelege – care se aşeza ca o cunună în jurul capului.

Praz era năuc de-a binelea. Va să zică de asta îl aduseseră între baionete: ca să-l decoreze şi nu, aşa cum crezuse, pentru interogatoriu.

Se înclină în faţa prinţului, care, foarte satisfăcut, îi aşeză pe vîrful capului înalta distincţie, îl îmbrăţişa şi îl sărută mai întîi pe vîrful drept, apoi pe cel stîng al mustăţii. Pe urmă, ză­păcit cum era, se pregăti de plecare. Pătlăgică se aplecă şi-i şopti la ureche:

- Alteţă, îmi permit respectuos să vă atrag atenţia că aţi învestit drept cavaler un tîlhar primejdios.

- Din clipa cînd l-am învestit cavaler – răspunse prin­ţul cu demnitate – nu mai e un tîlhar. Am zis. Şi acum hai să-i luăm interogatoriul.

Întorcîndu-se spre Praz îl întrebă dacă ştie cumva în ce parte au fugit prizonierii şi unde este ascunsă căsuţa lui Dovleac. La amîndouă întrebările Praz avu un singur răspuns : „Nu ştiu".

Pătlăgică se făcu foc şi pară :

- Alteţă, asta-i o minciună sfruntată. Propun să fie pus la cazne pînă ce va mărturisi adevărul adevărat, tot adevărul şi numai adevărul!

- Foarte bine, cît se poate de bine – aprobă prinţul rînjind cu satisfacţie. Să fie torturat!         Uitase cu desăvîrşire că-l decorase cu cîteva minute îna­inte şi hain cum era, se îmbujora de fericire la gîndul că va fi de faţă la tortură.

– La ce cazne să-l supunem? întrebă călăul, care sosise cu toate sculele sale: furci, cleşti, securi şi chiar cu o cutie de chibrituri, pentru a da foc, la nevoie, rugului.

– Smulgeţi-i mustăţile, – porunci guvernatorul.

Călăul începu să tragă de ele, să le smucească, se căzni din răsputeri, pînă ce ajunse lac de năduşeală, dar nu reuşi să clintească nici măcar un firicel din mustaţa care, ca frînghie de rufe, dobîndise o extraordinară elasticitate şi rezistenţă.

În ce-l priveşte pe Praz, acesta nici nu se sinchisea, ba chiar zîmbea pe sub mustăţi. În cele din urmă călăul, frînt de oboseală, se prăbuşi ca o cîrpă, pierzîndu-şi cunoştinţa.

Dus într-o celulă secretă şi uitat acolo, bietul Praz fu ne­voit să se hrănească cu carne crudă de şobolani, iar mustaţa îi crescu atît de mare, încît, nemaiîncăpînd în celulă, se răsucise într-o parte şi-n alta, ca doi colaci de sîrmă.

Cînd îi veni rîndul, domnul Mazăre se aruncă la picioa­rele guvernatorului şi începu să i le sărute cu aprindere, milogindu-se pierdut :

- Îndurare, alteţă. Sînt nevinovat.

- Rău, domnul meu, foarte rău. Dacă ţi-ai mărturisi vi­novăţia te-aş elibera pe loc. Dar pentru că susţii că eşti nevi­novat, lucrurile stau cît se poate de prost pentru dumneata. Dovedeşte că eşti nevinovat.

-  ?!

– Poţi să ne spui, de pildă, unde   s-au   refugiat   prizo­nierii?

– Nu, alteţă – răspunse el tremurînd. Aşa şi era, habar nu avea.

– Vezi – exclamă prinţul Lămîie – că nu eşti în stare să dovedeşti nimic?! Cum să te eliberez atunci? Pe ce temei?

Avocatul îi aruncă o privire deznădăjduită lui Pătlăgică, dar acesta, cu ochii aţintiţi în tavan, părea să nu aibă nimic mai bun de făcut decît a-şi explora cu degetele nasul. Domnul Mazăre îşi dădu seama că-i pierdut şi-l apucă o furie cumplită împotriva protectorului şi stăpînului său care-l părăsea cu cîinoşenie la ananghie.

– N-ai putea să ne spui – continuă prinţul Lămîie —unde e ascunsă casa lui Dovleac ?

Asta o ştia prea bine domnul Mazăre, din acea faimoasă dimineaţă cînd trăsese cu urechea la discuţia dintre Cepelică şi ceilalţi ţărani.

„Dacă destăinui ascunzătoarea – îşi făcu el socoteala – voi fi liber. Dar cu ce o să mă aleg ? Acum am văzut cît le plă­teşte pielea nobililoi mei amici. Cît timp s-au folosit de titlul şi de iscusinţa mea avocăţească pentru a-i înşela pe ceilalţi mă invitau la masă şi mă linguşeau. Nu, nu vreau să-i mai ajut. Să poftească să se descurce singuri. Eu n-am să suflu o vorbă, nici să mă taie. Fie ce-o fi..."

Răspunse tăios :

- Nu, nici asta nu ştiu.

- Minţi – urlă Pătlăgică – ştii prea bine, dar nu vrei să spui.

Asta n-o mai putu îndura Mazăre. Se ridică în vîrful pi­cioarelor, ca să pară mai înalt, îl ţintui cu o privire ucigătoare pe Pătlăgică şi-i aruncă în obraz :

– Da! Ştiu unde se află căsuţa, dar n-am să vă spun nici în ruptul capului. Niciodată, mă auzi? Niciodată.

Prinţul Lămîie îl privi cu sprîncenele arcuite de nedu­merire.

– Gîndeşte-te bine, amice, – îl sfătui el sec. Dacă nu mărturiseşti, voi fi nevoit să te spînzur.

Lui Mazăre începură să-i tremure genunchii, apoi i se muiară de tot. Îşi pipăi îngrozit gîtul: o clipă i se păru că simte laţul strîngîndu-i beregata. Rămase însă neclintit.

– Spînzuraţi-mă – spuse el mîndru – spînzuraţi-mă chiar acum!

Şi după ce rosti aceste cuvinte, deveni alb ca varul – lu­cru cu totul neobişnuit pentru o mazăre – şi leşină. Don' Pătrunjel consemnă în procesul-verbal : „Acuzatului i-a venit rău din pricina remuşcărilor." Îşi suflă apoi nasul în cearşaful lui cadrilat şi închise re­gistrul. Interogatoriul se terminase.

Gianni Rodari