Butonul lui Buzzati

Fricosul

Într-o cafenea din Milano, doi bărbaţi se certau, la a doua masă din dreapta, dinspre intrare.

— De-aici până aici într-o suflare, pricepi? spunea unul dintre ei, cu tonul unuia care vrea să provoace, trasând cu mâna pe masă o linie dreaptă. Şi-apoi... ţac!

Celălalt, un tip musculos în tricou, fără dinţi, se suia pe toţi pereţii:

— Hai, scuteşte-mă, scuteşte-mă! Erai acolo? se răstea grosolan. Tu, tu erai acolo?

— Îţi repet, spunea primul, de-aici până aici într-o suflare, şi-apoi... ţac!

Vorbeau despre fotbal? Era clar că tocmai acel „ţac" îl supăra pe bărbatul în tricou. Care tot repeta:

— Şi tu, tu erai acolo? Erai tu acolo?

Ceilalţi, împrejur, nu interveneau.

Între timp intrase un bărbat pe la cincizeci de ani, cu o cămaşă ţipătoare de cowboy, cu verde şi roşu: slab, înalt, dogorit de soare, cu o faţă simpatică. Judecând după dezinvoltura sa, era probabil un client vechi.

Băiatul de la bar, clătind ceştile de cafea, îi zise, făcându-i cu ochiul:

— În seara asta avem o ceartă... Ce bine că aţi sosit dumneavoastră, domnule Venturi... Dum­neavoastră, care sunteţi un petrecăreţ!

Noul-venit râse în silă, fără veselie:

— Ei, petrecăreţ, da... Dar sunt momente... momente... când aş vrea să am un buton... şi la celălalt capăt să fie o bombă atomică mare cât luna... Şi-apoi să apăs... Mă întreb...

— Şi acum, întrebă tânărul de la bar, dându-i apă la moară, acum e unul din momentele acelea?

— Aş zice că da, răspunse celălalt, aş zice că da.

În spatele său, o voce timidă şi plăpândă strigă:

— Domnule, domnule, dacă doriţi să poftiţi... Era un bătrânel scorojit, cu o geantă de avocat descusută şi burduşită pe genunchi, care până în acel moment continuase să facă socoteli într-un carnet. Deschise geanta, scoase din ea un obiect lăcuit în gri, având în vârf un cui cu arc teşit, asemănător tastelor de telegraf. Şi din acel obiect pornea un fir legat de o cutiuţă gen radio, care se afla în geantă.

— Ce-i asta? întrebă bărbatul cu cămaşă de cowboy.

— Poftim, explică bătrânelul cu calm, dacă vreţi, puteţi să apăsaţi...

— Să apăs, de ce?

— Scuzaţi-mă... Dacă nu greşesc, acum câteva secunde aţi spus că v-ar plăcea să aveţi un buton şi la celălalt capăt să fie o bombă atomică mare cât luna... Şi apoi să apăsaţi... Nu aţi spus asta?

— Se poate, se prea poate.

— Ei bine, iată butonul pe care îl doriţi. Trebuie doar să apăsaţi puţin. Apăsaţi, vă rog...

— Dar eu... Eu, spuse celălalt, încurcat, eu nu vă cunosc. Eu...

Mai mulţi curioşi se adunaseră în jur, printre care bărbatul ştirb în tricou, care spuse:

— Dacă el n-are încredere - şi arătă către domnul Venturi, dacă el n-are încredere, încerc eu...

— Nu,  dumneavoastră  nu,  zise  bătrânelul autoritar, făcând pavăză cu mâinile în faţa apa­ratului. Dumneavoastră nu puteţi. Numai domnul acesta poate (şi arătă cu degetul spre Venturi), pentru că el este cel care a făcut cererea. Haideţi, haideţi, cu curaj, apăsaţi...

Alături de ei, cineva râse. Venturi îşi fixă, iritat, privirea asupra sa. Apoi întinse lent mâna dreaptă către buton. Dar se opri şi îşi trase mâna înapoi.

— Eu... Eu nu înţeleg... Ce naiba e... Bătrânelul nu se dădea bătut:

— Haideţi, poftiţi. N-aţi vrut să puteţi apăsa pe un buton şi la celălalt capăt al firului să fie o... ?

— Dar... Dar... bolborosi din nou descumpănit Venturi, însă pe neaşteptate îşi reveni şi îşi redobândi siguranţa. Dar mai scutiţi-mă, vă rog... cu glumele astea tâmpite!

Bătrânelul nu se pierdea cu firea.

— Glume? Dacă sunt glume, atunci de ce nu apăsaţi? Sau poate că vă e frică?

— Să vă fie ruşine, îl atacă Venturi furibund, să vă fie ruşine, la vârsta dumneavoastră! Dumneavoastră vreţi să declanşez arcul? Vreţi să declanşez arcul? Ei bine, nu! Nu declanşez nimic... Mă doare-n cot... Ne-aţi face o mare plăcere dacă n-aţi mai veni aici să ne luaţi peste picior!... Eu sunt un om care lucrează toată ziua. Eu lucrez, ştiţi? Am alte treburi pe cap!

Părea că stă aproape să plângă. Bătrânelul, cu un zâmbet mâhnit, puse la loc aparatul, închise geanta, îşi plăti consumaţia şi se îndreptă spre ieşire. Dar în prag se opri şi îi făcu politicos semn domnului Venturi să se apropie.

— Ce păcat, totuşi, zise. Priviţi acolo! Şi făcu semn cu braţul.

În celălalt capăt al străzii, deasupra caselor mizere, era luna plină. Dar era chiar luna? Discul său strălucea cu o lumină stranie, nu se zăreau nici obişnuitele riduri, nici craterele, nici aşa-zi-sele mări. Dimpotrivă, era complet albă, netedă ca o sferă de metal.

— O bombă atomică mare cât luna, nu? spuse ironic bătrânelul misterios. Nu-i rău deloc, ce ziceţi?

Şi plecă.