miercuri, 8 august 2012

Victimele adevărului

A spune adevărul - întotdeauna, fără excepție, a spune întregul adevăr, poate fi, se zice, o cale de progres spiritual. Numai că de multe ori, adevărul poate produce consecințe grave. Exemplele sunt nenumărate și stau la îndemâna oricui. Să ne imaginăm că ne aflăm în război. Țara noastră e cotropită de străini. Împotriva lor luptă diverse trupe de partizani. Unii dintre aceștia, urmăriți de dușmani, se ascund la noi sub casă, într-o încăpere secretă. Vin atacatorii și ne întreabă: „Sunt ascunși aici niște partizani?” La care noi, conform teoriei, ar trebui să spunem „Da, îi găsiți sub casă”. Asta ar însemna să spunem adevărul. Dar ce om normal face lucrul asta? Eu zic că 99% dintre oameni, într-o atare situație, ar spune o minciună și anume „Nu sunt partizani pe-aici, puteți căuta”.
Sau să ne imaginăm că niște teroriști au pus la care un atentat. Atentatul urmează să aibă loc peste trei zile și cineva a aflat asta întâmplător. Teroriștii, ca să-l determine să tacă, îi trimit un mesaj: „avem oameni peste tot; dacă scoți vreo vorbă despre ce ai aflat, îți răpim copilul și nu-l mai vezi niciodată.”. Ce să facă omul acela? Să se ducă la autorități și să le povestească de atentat, adică să spună adevărul? Câți ar face una ca asta?
Dacă vrei să urmezi calea adevărului, nu pot exista, pentru tine, excepții. Nu există varianta „spun adevărul în funcție de împrejurări, după ce analizez consecințele pe care le-ar putea avea ceea ce spun eu”. O singură excepție și gata, întreg edificiul s-a năruit. Așadar, calea adevărului ar putea să aibă o mulțime de victime înșirate pe margine.
Unii vor spune că astea sunt exemple extreme, situații speciale etc etc. Dar să ne gândim atunci la ceva mult mai simplu, care se petrece aproape cotidian. Să zicem că îi spui unei persoane pe care o iubeșți câteva cuvinte care o rănesc. De exemplu îi zici „te-am văzut cum ai băgat mâna în oală și ai scos o bucată de carne pe care ai mâncat-o". Nu i-o spui cu reproș sau cu răutate, pur și simplu i-o spui pentru că într-adevăr ai văzut scena respectivă. Persoana aceea se supără, cum fac mai toți cei care au fost prinși făcând ceva pe care ar fi vrut să-l ascundă. Ei bine, începi să regreți că nu ai tăcut etc. Așadar, îți pare rău că ai spus adevărul, în loc să te bucuri că ai urmat și de data asta Calea.
Alteori, când vezi că cineva s-a supărat pentru că tu ai zis un adevăr, te apuci și-i zici „îmi pare rău”, cu toate că în realitate nu-ți pare rău deloc. Dar îi zici așa doar ca să îl liniștești, ori să-l îmbunezi.
Concluzia pare a fi următoarea: dacă vrei să trăiești printre oameni, nu poți urma calea adevărului decât cu consecințe incalculabile. Mai realist este să mergi pe calea adevărurilor convenabile, ținând nivelul minciunilor cât mai scăzut.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!