De-ale lui Zoscenko (22)

LA MULŢI ANI!

Îngăduiţi-ne, stimaţi cetăţeni, să vă felicităm cu prilejul Anului nou.

Vă dorim numai bine şi vă mulţumim din inimă pentru urările pe care ni le adresaţi în gînd.

Permiteţi-ne cu acest prilej să vă relatăm un caz instructiv.

Ne folosim de această istorioară de Anul nou nu fără un gînd ascuns.

Vă relatăm cu acest prilej cazul de faţă, ani­maţi de dorinţa de a-i preveni pe onorabilii cetăţeni ca nu cumva să li se întîmple ceva ase­mănător în anul care vine.

Pe scurt, la o instituţie a apărut pe neaştep­tate un nou director.

Fostul conducător al instituţiei a plecat în con­cediu. Apoi treburile l-au reţinut nu se ştie unde.

Desigur, în instituţie oamenii au început să-şi dea cu presupusul: unde-o fi, nu cumva a fost retrogradat, ce-i cu el?

Şi iată că vine un nou şef.

Şi atunci are loc o adunare generală, la care asistenţa dă glas gîndurilor, simţămintelor şi doleanţelor sale.

Unul din funcţionari urcă pe estradă şi spune şi el ceva acolo; mă rog, spune omul ce are pe suflet şi-şi exprimă speranţele intime.

Luat cu vorba, omul aduce unele învinuiri fostei conduceri: că lucra prost, că n-a ştiut să facă treabă, că a dus totul de rîpă.

Zicînd acestea, vorbitorul îşi pironeşte ochii la faţa noului director, voind să vadă dacă nu cumva a greşit dîndu-şi frîu liber la gură, dacă, vorba ceea, n-a luat-o pe alăturea.

Dar omul vede că directorul dă din cap aprobativ, ca şi cînd ar vrea să spună: „Aşa-aşa, bravo, ai ştiut ce trebuie să spui, nu ca cei­lalţi, care au îndrugat verzi şi uscate!”

Văzîndu-şi şeful într-o asemenea dispo­ziţie, zelosul vorbitor s-a apucat să-şi adîncească şi să-şi dezvolte şi mai mult ideea.

Şi, dezvoltîndu-şi aşa ideea, vede că directo­rul dă mereu din cap, ca şi cînd ar vrea să zică: „Brava, pezevenghiule, că bine-i zici!”

Şi văzînd atîtea semne pline de tîlc, vorbi­torul nostru, mîndru foarte, s-a lăsat purtat pe aripile fanteziei sus de tot, în tăriile cerului, zicînd că asemenea oameni ca fostul director e puţin să fie goniţi, ei trebuiesc băgaţi la puşcărie, şi aşa mai departe.

După aia urcă pe estradă alţi doi vorbitori şi uitîndu-se la director, care dă trist din cap, mai toarnă şi ei gaz peste foc, zicînd că numai noua conducere e capabilă să scoată instituţia din smîrcul în care a zvîrlit-o fostul director.

Atunci urcă pe estradă directorul în persoană şi-şi exprimă indignarea în legătură cu cuvîntările rostite de cei trei antevorbitori. El spune că, dimpotrivă, fostul director s-a arătat a fi la înălţime, că el şi nu altul a scos instituţia pe drumul cel bun şi că în prezent el deţine o funcţie şi mai importantă, şi mai înaltă, în care lu­crează cu tot atîta succes.

Auzind acestea, toţi se uită nespus de miraţi la director. Şi toţi văd că directorul dă mereu din cap. Şi atunci încep să-şi dea seama că directo­rul are un fel de tic nervos.

Cînd e calm, dă din cap rar, dar cu cît se ener­vează mai mult, cu atît dă mai des din cap.

Doctorul instituţiei, aflat în sală, dă pe şop­tite explicaţii ştiinţifice vecinilor săi.

Vecinii transmit diagnosticul medicului celor din jur şi în scurt timp toată sala pricepe ce s-a petrecut.

Cei trei antevorbitori se uită la director tare abătuţi.

Unul dintre ei încearcă să ia cuvîntul, strigînd de pe loc că a fost greşit înţeles.

Dar directorul închide adunarea.