De-ale lui Zoscenko (24)

O întîmplare în miez de noapte

Mai dăunăzi mergeam noaptea pe stradă. Mă întorceam de la nişte cunoştinţe.

Strada era pustie. Aerul înăbuşitor. Undeva tuna.

Merg eu aşa pe stradă şi-mi scot şapca din cap. Zefirul nopţii îmi adie pe la urechi.

   Nu ştiu dumneavoastră, stimaţi cetăţeni, dar mie îmi place să hoinăresc noaptea pe străzi. Te simţi al naibii de liber. Poţi să dai din mîini în voie. Nu te îmbrînceşte nimeni. Nici că-ţi pasă de nimic.

Şi cum spuneam, merg eu aşa pe stradă şi deodată aud un geamăt. Adică nu chiar un gea­măt, ci mai degrabă un strigăt înăbuşit sau o voce.

Mă uit în dreapta, mă uit în stînga — nimeni.

Trag cu urechea: iar aud un geamăt.

Şi deodată aud, parcă venind de sub pămînt: „Omule bun!...”

Mă uit pe la ferestre. Poate a izbucnit vreun conflict conjugal, îmi zic. Cîte nu se pot întîmpla! Poate că un soţ beat a sărit la nevastă-sa, ori poate, dimpotrivă, îi face ea muzică?...

Mă uit la toate etajele, dar nu văd nimic.

Şi deodată aud că cineva bate cu degetul în geam.

Mă uit într-acolo şi văd un magazin. Între uşile magazinului, pe un scaun vienez, şade un om tare bătrîn. Păzeşte magazinul, vezi bine.

Mă dau mai aproape şi întreb:

—    Ce e, unchiule?

Paznicul mă întreabă cu un glas înfundat:

— Ce oră e, drăguţă?

— Patru — zic.

— Oho — zice el — mai am de stat două ore... N-ai vrea — zice — să-mi aduci un pic de apă? Vezi că e un robinet la subsol. Adu-mi şi mie o cană cu apă. Mi s-a făcut sete. E o zăpuşeală!

Şi zicînd aşa, îmi întinde prin oberlihtul spart o cană.

I-am împlinit dorinţa. După care l-am în­trebat:

— Dumneata ce, eşti bolnav, de nu poţi să-ţi iei singur apă?

— Aş lua bucuros — zice paznicul. Aş mai face şi eu un pic de mişcare. Dar nu pot să ies   de-acilea, că sînt încuiat dinspre stradă.

— Şi cine te-a încuiat? întreb. Doar eşti paz­nic. De ce te încuie?

— Nu ştiu. Mă încuie întotdeauna. Le e teamă să nu mă depărtez şi să nu aţipesc pe undeva, şi în vremea asta vreun hoţ să golească maga­zinul. Or, dacă stau între uşi, chiar dacă adorm, hoţul nu poate trece. Dă peste mine şi atunci ţip. La noi aşa e regula: toată noaptea trebuie să stai între uşi.

— Tîmpită regulă! zic eu. E supărător să stai aşa încuiat.

— Pe mine asta nu mă supără — zice paz­nicul. Ba chiar îmi convine că mă încuie de hoţi. Că eu mă tem de hoţi ca de foc. Dar cînd sînt încuiat, nu-mi mai e teamă. Stau liniştit.

— Atuncea — zic eu — mai plimbă-te şi dumneata, unchiule, prin magazin, ca să-ţi mai dezmorţeşti picioarele. Că ţi s-o fi şi scîrbit să stai aşa toată noaptea pe scaun, nu?

— Da' de unde, drăguţă! zice el. Păi ce, crezi că pot să intru în magazin? Aş intra eu bucuros, dar uşa ailaltă e încuiată cu două la­căte. Înadins, ca să nu intru eu înăuntru.

— Care va să zică, unchiule — zic eu — dumneata stai şi faci de pază între două uşi încuiate?

— Chiar aşa — zice paznicul. Da' nu pricep ce te legi de mine? Mi-ai dat apă şi du-te cu Dumnezeu. Stai aici şi vorbeşti într-aiurea, şi nu mă laşi să dorm...

După care paznicul şi-a băut apa, s-a şters la gură cu mîneca şi şi-a închis ochii, vrînd să arate în felul acesta că audienţa a luat sfîrşit.

Mi-am văzut de drum. Acum mă uitam curios şi pe la uşile altor magazine. Dar n-am mai văzut paznici de noapte ca ăsta.

Acasă am ajuns tîrziu. M-am zvîrcolit mult în pat. Nu puteam să adorm. Mă gîndeam mereu: oare nu s-ar putea inventa vreun dis­pozitiv electric care să dea alarma dacă intră cineva în magazin? Pentru că e nu ştiu cum, urît şi întristător, să bagi un om viu între două uşi încuiate. Oricum, omul e culmea creaţiunii. Şi e nu ştiu cum, bizar, să-l bagi într-o cuşcă în chip de capcană...

Pe urmă m-am gîndit că astfel de dispozitive electrice s-au şi inventat, probabil. Bunăoară, pui piciorul în prag şi deodată se stîrneşte o hărmălaie cumplită. Dar se vede treaba că, deocamdată, invenţia asta nu e încă pusă în aplicare, sau poate costă prea scump, sau poate — ştiu eu? — or fi cine ştie ce dificultăţi teh­nice, de vreme ce se mai angajează pentru treaba asta forţa vie.

Pe urmă gîndurile mi s-au învălmăşit şi am adormit. Şi am visat că vine la mine paznicul ăsta de noapte, mă loveşte cu cana peste umăr şi-mi zice: „Ce te legi de paznici? Trăim şi noi în bună pace. Facem de pază. Şi tu te bagi cu ambiţiile astea ale tale! Ne strici cariera...”

Apoi am visat ceva zglobiu, cu dansuri şi cîntece.

Şi dimineaţă m-am sculat destul de voios.