De-ale lui Zoscenko (26)

Norii

Mă urc dăunăzi în tramvai. Rămîn, fireşte, pe platforma din spate, pentru că nu-mi place să călătoresc în vagon.

Stau, care va să zică, pe platformă şi admir panorama.

Traversăm podul Troiţki. În jur — o frumu­seţe! Fortăreaţa Sfinţii Petru şi Pavel, cu să­geata ei de aur. Neva, cu apele ei maiestuoase. Şi soarele în asfinţit. Ce mai — o privelişte di­vină!

Şi cum stau aşa, pe platformă, gust din plin fiece nuanţă, fiece freamăt, fiece clipă.

Îmi vin în minte gînduri înălţătoare. În cap mi se îmbulzesc o sumedenie de fraze umanita­riste. Tot felul de poezii îmi revin în memorie. Bunăoară, ceva din Puşkin: „Tată, haide că s-a prins în năvod un leş de om...”

Şi deodată taxatoarea îmi destramă reveria înălţătoare, pentru că se ia la harţă cu un că­lător.

Aşa că mă văd silit să cobor, cum se zice, din tăriile cerului în lumea asta pămîntească, cu in­teresele ei înguste şi patimile ei meschine.

Taxatoarea, o făptură tînără şi drăguţă, îi zice călătorului, cu venin în glas:

— Ce crezi, că am să te duc pe gratis? Ori plăteşti, ori cobori din vagonul meu.

Cuvintele acestea le adresează unui om mo­dest îmbrăcat. Omul stă cu o mutră acră şi — ce mai la deal, la vale — nu plăteşte. Zăboveşte cu plata. Aci se scotoceşte prin buzunare şi nu găseşte nimic, aci zice umblînd cu fofîrlica:

— Aşa taxatoare drăguţă, cu nişte buzişoare aşa de drăgălaşe, şi se necăjeşte aşa de rău! Păi asta te sluţeşte, zău... N-am bani, poftim... Co­bor îndată, numai să mai merg o staţie...

— N-ai să mergi nicio staţie pe gratis — zice taxatoarea. Dacă n-ai bani, de ce te-ai mai urcat în tramvai? Auzi obrăznicie! Uite, asta nu pot eu să înţeleg.

Călătorul cu pricina zice:                                               .

— Păi, să merg pe jos? Poate că am bătături la picioare! Ce oameni nesimţitori în ziua de azi! Nu vor de loc să fie înţelegători. Numai bani să le dai, bani şi iar bani. Zău dacă mai e chip de trăit! Tot să dai, să dai, să dai...

Inima mi se umple de un adînc simţămînt de omenie. Mi se face milă de omul care n-are nici măcar cîţiva bănuţi ca să meargă cu tram­vaiul. Scot nişte bani şi-i zic taxatoarei:

— Uite, pentru amărîtul ăla. Plătesc eu pen­tru el.

Taxatoarea zice:

— Nu permit să plătească altcineva.

— Cum adică, nu permiţi? zic. Asta-i bună!

— Uite-aşa — zice — nu permit. Dacă n-are bani, să meargă pe jos. În sectorul meu de muncă, eu nu permit să se încurajeze apucăturile împo­triva cărora luptăm noi. Dacă omul n-are bani, înseamnă că nu merită să aibă.

— Mă ierţi — zic — dar asta-i lipsă de omenie. Se cuvine să fim înţelegători cînd omul e la nevoie şi nu viceversa. Trebuie să avem milă de om şi să-l ajutăm atunci cînd e la anan­ghie, şi nu cînd o duce bine. Şi apoi, poate că mi-e rudă, şi eu vreau să-l ajut dintr-un sim­ţămînt de rudenie.

— Vezi că acuşi trimit eu ruda asta a dumitale acolo unde îi e locul — zice taxatoarea şi aplecîndu-se în afară, fluieră din ţignal.

Călătorul, amărît, zice cu un oftat:

— Ce zgripţuroaică mi s-a nimerit de rîndul ăsta! Ia lasă ţignalul ăla şi vezi-ţi de treabă: îţi plătesc îndată!

Şi zicînd acestea, scoate din buzunar un car­net, din carnet — o hîrtie de treizeci de ruble, şi zice iarăşi cu un suspin:

— E-o hîrtie mai mare, şi de-aia nu voiam s-o schimb în tramvai. Dat fiind însă că indi­vida asta şi-a ieşit din minţi şi nu lasă călătorii să se ajute între ei, poftim, dacă bineînţeles are să-mi dea rest, ceea ce mă îndoiesc.

Taxatoarea zice:

— Ce-mi vii mie cu bani din ăştia mari? N-am să-ţi dau restul. Are cineva să schimbe?

Eram gata să schimb eu hîrtia, dar surprinzînd privirea aprigă a călătorului cu pricina, m-am abţinut.

— Ai văzut? zice el. De-aia n-am scos hîrtia, fiindcă ştiam că tot degeaba o scot şi că nu pot s-o schimb în tramvai.

— Ce chin şi cu omul ăsta! zice taxatoarea. Acuşi opresc tramvaiul şi-l dau jos! Îmi face greutăţi în muncă.

Şi dă să tragă de clopot.

Călătorul suspină iar şi zice:

— Taxatoarea asta e ceva de speriat! E pentru prima oară cînd văd o asemenea com­portare. Lasă clopotul, că plătesc. Ce răutate, dom'le!...

Omul se scotoceşte prin buzunar şi scoate o monedă.

Taxatoarea zice:

— De ce n-ai dat banii mai înainte, trîntorule? Voiai să mergi pe gratis, ai?

— Dac-oi da la toţi, rămîn lefter — zice călătorul. Ia-ţi banii şi tacă-ţi cloanţa... Pentru o nimica toată faci atîta tărăboi... Uf!

— O fi o nimica — zice taxatoarea adresîndu-se celorlalţi călători, dar cu nimicurile astea ei împiedică bunul mers al aparatului de stat. Din cauza lui mi-au scăpat o mulţime de călă­tori fără bilet.

După două staţii, călătorul cel zurbagiu cu suflet hain s-a dat jos. Coborînd, i-a mai tras şi o înjurătură.

La auzul căreia, taxatoarea a zis:

— Mai sînt oameni din ăştia ticăloşi!

Unul din călători a observat:

— Da, mai sînt oameni meschini şi nemernici. Dacă n-ar fi ei, tare bine şi senin ar fi!

Auzindu-l vorbind aşa, mi-am adus aminte de nişte versuri care se potriveau tocmai bine:

          Cu cît e cerul mai senin, cu-atît

          Ne par mai sluţi, mai scîrnavi norii

                Care plutesc pe-ntinsul de azur...

Dar iată că am pătruns pe nu ştiu ce pod şi eu m-am lăsat iar furat de frumuseţile naturii, uitînd de meschinăriile vieţii.