Inca o poveste a lui Ray Bradbury

Fluierul de ceaţă

 Acolo, departe de uscat, înconjuraţi de apa rece, aşteptam în fiece noapte venirea ceţei; şi ea venea, iar noi ungeam cu ulei maşinăria de aramă şi aprindeam farul de sus, din foişorul de piatră. Simţindu-ne ca două păsări pe bolta cenuşie, Medunn şi cu mine trimiteam raze roşii, apoi albe, şi iarăşi roşii, în calea navelor singuratice. Iar dacă ele nu ne zăreau lumina, rămânea întotdeauna vocea noastră, strigătul puternic şi profund al fluierului nostru de ceaţă, care vibra prin zdrenţele negurii, punând pe fugă pescăruşii speriaţi, ce se risipeau ca nişte pachete de cărţi de joc, şi stârnind valurile, înalte şi spumegânde.

— Ducem o viaţă de pustnici, dar te-ai obişnuit cu ea, nu-i aşa? mă întrebă Medunn.

     — Da, îi răspunsei. Slavă Domnului, eşti un om vorbăreţ.

— Mâine e rândul tău să te duci pe uscat, spuse el, zâmbind. Ca să dansezi cu fetele şi să bei gin.

— La ce te gândeşti, Medunn, când te las aici singur?

— La tainele mării.

Medunn îşi aprinse luleaua. Era pe la orele şapte şi un sfert, într-o seară rece de noiembrie; în turn era cald, farul îşi răsucea coada în sute de direcţii, fluierul de ceaţă bâzâia în gâtlejul lung al turnului. Nu exista niciun orăşel pe coastă, până la o distanţă de o sută de mile mai la vale, doar un drum care şerpuia singuratic spre mare, printr-un tărâm pustiu, un drum cu câteva maşini, iar până la stânca noastră erau două mile de apă rece, brăzdată în răstimpuri de câte o navă.

— Tainele mării, repetă Medunn visător. Ştii, oceanul e ca un fulg uriaş de zăpadă, cel mai fantastic fulg de zăpadă. Se dă de-a dura şi se umflă mereu, căpătând mii de forme şi culori, fiecare unică în felul ei. Ciudat. Într-o noapte, cu ani în urmă, eram singur aici, şi deodată toţi peştii mării au ieşit la suprafaţă. Ceva îi făcea să înoate spre golf şi să rămână aici, parcă tremurând, şi zgâindu-se la lumina roşie, albă şi iarăşi roşie a farului, încât le puteam vedea ochii caraghioşi. M-am înfiorat. Semănau cu o coadă de păun mare, care se tot mişca. Până la miezul nopţii au stat acolo. Apoi, fără zgomot, milioanele alea de peşti dispărură. Poate că veniseră aici anume ca să se închine la ceva — aşa îmi făcea impresia. Ciudat. Gândeşte-te însă cum le apare lor turnul ăsta, care se înalţă la şaptezeci de picioare deasupra apei, cu lumina divină ţâşnind dintr-însul, şi cu vocea lui de căpcăun. Peştii aceia n-aveau să se întoarcă niciodată, dar nu crezi că, un timp, li s-a părut că sunt în prezenţa unei Fiinţe Supreme?

Înfiorat, m-am uitat la întinsa pajişte verde a mării, care se pierdea spre Nicăieri.

— A, marea e plină de taine!

Medunn clipi din ochi, pufăind nervos din pipă. Toată ziua fusese nervos, fără să-mi spună de ce.

— Căci, în ciuda tuturor maşinăriilor noastre şi a aşa-ziselor submarine, vor mai trece încă zece mii de secole până să punem piciorul pe fundul real al pământurilor scufundate, în împărăţiile de basm de acolo, şi până să cunoaştem adevărata groază. Gândeşte-te, acolo, în adânc, e încă anul 300 000 înainte de Cristos. În vreme ce noi defilam, cu surle şi trâmbiţe, pe pământ, tăindu-ne unii altora ţările şi capetele, ei trăiau în adâncurile reci ale mării, la douăsprezece mile sub suprafaţa ei, într-o eră la fel de străveche precum barba unei comete.

— Da, e o lume veche.

— Vino cu mine. Am să-ţi arăt ceva, ceva deosebit.

Am urcat cele optzeci de trepte, vorbind pe îndelete. Când am ajuns sus, Medunn a stins lumina, ca să alunge reflexele din geamurile mate. Ochiul enorm al farului se răsucea cu graţie, zumzăind, în găvanul lui bine uns. Fluierul de ceaţă şuiera ritmic, la fiecare cincisprezece secunde.

— Face zgomot ca un animal, nu-i aşa? îmi spuse Medunn, scuturând din cap. Ca un animal uriaş şi singuratic, urlând în noapte. Stând aici, pe muchea a zece miliarde de ani, strigă către Adâncuri: Sunt aici, sunt aici, sunt aici! Iar Adâncurile îi răspund, da, îi răspund… Te afli aici de trei luni, Johnny, aşa că e mai bine să te pregătesc. Cam în această perioadă a anului, adăugă el scrutând întunericul şi ceaţa, farul e vizitat de ceva.

— Cârduri de peşti, ca alea despre care-mi vorbeai?

— Nu, e altceva. Nu ţi-am spus până acum, pentru că ai fi putut crede că-s ţicnit. Dar în seara asta trebuie să-ţi spun, nu mai pot amâna, deoarece, dacă nu mă-nşală calendarul de anul trecut, noaptea asta e chiar noaptea când trebuie să se arate. N-o să intru în detalii, va trebui să vezi cu ochii tăi. Aşază-te aici. Dacă vrei, mâine poţi să-ţi faci bagajul şi să pleci cu şalupa, să-ţi iei maşina parcată pe dana pentru bărci şi să porneşti spre vreun orăşel din interior, cu luminile aprinse. N-o să te împiedic, nici n-o să te mustru. S-a mai întâmplat şi acum trei ani, dar acum e prima seară că am pe cineva lângă mine, ca să verifice. Aşteaptă şi fii atent.

Trecu o jumătate de ceas, în care timp am schimbat doar câteva şoapte. Pe urmă, când am obosit să tot aşteptăm, Medunn începu să-mi vorbească de ideile lui. Avea anumite teorii, chiar în legătură cu fluierul de ceaţă.

— Într-o zi, cu mulţi ani în urmă, un om mergea pe ţărmul rece şi întunecat, ascultând vuietul oceanului. „Avem nevoie de un glas care să răsune peste ape, ca să avertizeze navele, îşi spunea el. Voi făuri eu însumi un astfel de glas. Un glas ca timpul şi ca ceaţa; un glas ca un pat gol ce stă lângă tine toată noaptea, ca o casă goală căreia îi deschizi uşa, sau ca nişte copaci desfrunziţi, toamna. Un sunet ca acela scos de păsările care zboară spre miazăzi, cârâind, ca al vântului de noiembrie sau ca al mării ce se izbeşte de ţărmul rece şi aspru. Voi făuri un sunet atât de solitar, încât să nu scape auzului nimănui, un sunet la auzul căruia orice om să înceapă a plânge în adâncul sufletului, simţind că focul căminului său e mai fierbinte; un sunet care, auzit de la distanţă, să-i facă pe oameni să se bucure că trăiesc într-o casă. Voi făuri un aparat sonor, căruia oamenii îi vor da numele de fluier de ceaţă, un aparat al cărui sunet să-i facă să simtă jalea veşniciei şi amărăciunea vieţii prea trecătoare.”

În clipa aceea se auzi fluierul de ceaţă.

— Am născocit povestea asta, pentru a încerca să-ţi explic de ce fiinţa aceea se întoarce în fiece an la Far. Cred că vine la chemarea fluierului de ceaţă…

— Bine, dar…

— Sst! mă întrerupse Medunn. Uite colo!

Şi-mi făcu semn cu capul spre adâncurile mării. Ceva înota spre Far.

După cum am mai spus, era o noapte rece; în turn era frig, lumina se aprindea şi se stingea, iar fluierul de ceaţă îşi tot trimitea chemările prin vălătucii de negură. Nu puteai vedea departe, şi nici desluşit, dar zăreai totuşi marea adâncă mişcându-se în preajma pământului noptatic, neted şi liniştit, de culoarea noroiului. În turnul înalt nu eram decât noi doi, şi iată că deodată am zărit — foarte departe la început — o încreţitură, urmată de un val, apoi un vârtej de spumă. Şi deodată, la suprafaţa apei reci ieşi un cap, un cap mare, tuciuriu, cu nişte ochi enormi, urmat de un gât interminabil! Capul se ridica la vreo patruzeci de picioare deasupra apei, pe un gât zvelt, tuciuriu şi frumos. Abia atunci ieşi la iveală din adâncuri şi trupul, ca o insuliţă de coral negru, cu scoici şi crustacee. Monstrul îşi scutură coada. Cred că, de la cap la coadă, avea o lungime de nouăzeci până la o sută de picioare.

Nu mai ştiu ce am spus, dar am spus ceva.

— Linişteşte-te, băiete, linişteşte-te! îmi şopti Medunn.

— E cu neputinţă! am bâiguit eu.

— Nu, Johnny, noi suntem cu neputinţă. E aşa cum a fost cu zece milioane de ani în urmă. El nu s-a schimbat. Noi şi pământul ne-am schimbat, am devenit imposibili. Da, noi!

Monstrul înota încet, cu o mişcare maiestuoasă, departe pe apele îngheţate. Fuioare de ceaţă tot zburau în jurul lui, atingându-l în treacăt. Unul dintre ochii monstrului prinse şi reţinu lumina farului nostru — roşie, albă, roşie, albă — şi ne-o trimise înapoi, ca pe-un disc azvârlit pe sus, cuprinzând o solie într-un cod primitiv. Era la fel de tăcut ca şi ceaţa prin care înota.

— O fi vreun dinozaur! exclamai eu, ghemuindu-mă pe podea şi ţinându-mă de balustrada scării.

— Da, unul din specia dinozaurilor.

— Dar specia s-a stins!

— Ba nu, s-a ascuns numai, în adâncurile oceanelor, în cele mai adânci dintre adâncuri. Spune, Johnny, nu-i aşa că e sugestiv acest cuvânt — Adâncuri? Într-un asemenea cuvânt simţi toată răceala, şi întunecimea, şi adâncimea lumii.

— Ce ne facem?

— Ce să facem? Nu putem pleca, avem slujba noastră. Şi apoi, suntem mai la adăpost aici decât pe orice şalupă care-ar încerca să tragă la mal. Fiinţa asta e mare cât un distrugător, şi aproape la fel de rapidă.

— Dar de ce vine tocmai aici?

În clipa următoare am aflat şi răspunsul. Fluierul de ceaţă îşi rosti chemarea. Iar monstrul îi răspunse.

Un strigăt răzbea printr-un milion de ani de apă şi ceaţă. Un strigăt atât de chinuit şi de solitar, încât m-am cutremurat tot. Monstrul striga către turn. Fluierul de ceaţă răsuna. Monstrul mai scoase un strigăt. Fluierul de ceaţă sună. Monstrul îşi deschise botul enorm şi colţos, iar sunetul ce ieşi din el era însuşi sunetul fluierului de ceaţă. Un sunet solitar, intens şi depărtat. Sunetul singurătăţii, al pustietăţii oceanului, al nopţii reci. Acesta era sunetul.

— Ştii acum de ce vine aici? îmi şopti Medunn.

Am dat din cap.

— Tot anul, monstrul ăsta nefericit se ţine departe, la vreo mie de mile pe mare, poate la o adâncime de douăzeci de mile, şi aşteaptă — poate că are un milion de ani în cârcă. Gândeşte-te, aşteaptă de un milion de ani! Tu ai fi în stare să aştepţi atâta? Poate că-i ultimul din specia lui. Aşa îmi face impresia. În orice caz, cu cinci ani în urmă au venit aici nişte oameni şi au înălţat acest far. Şi fluierul lor de ceaţă a început să sune, trimiţându-şi chemările spre locul unde monstrul stătea scufundat în somn şi-n amintirile unei lumi în care existau mii de fiinţe aidoma lui, nu ca acum, când e singur, singur într-o lume ce nu-i făcută pentru el, o lume în care trebuie să se ascundă. Dar semnalele fluierului de ceaţă se aud şi se sting, iar monstrul se urneşte din fundul mâlos al oceanului, ochii lui se deschid ca lentilele unui aparat fotografic, întreaga lui fiinţă se mişcă, încet-încet, pentru că pe umeri îi atârnă povara grea a oceanului. Fluierul de ceaţă răsună, familiar, prin sute de mile de apă, cazanele din pântecele monstrului se încing, şi iată-l că începe să se ridice, încet-încet, la suprafaţă. Hrănindu-se cu sumedenie de scrumbii, crevete şi meduze, se ridică lent, în lunile de toamnă, în septembrie, când începe ceaţa, în octombrie, când ceaţa se face mai deasă, iar fluierul îşi înteţeşte chemările, şi iată că, târziu în noiembrie, după ce a tot urcat câteva picioare în fiecare oră, ajunge aproape de suprafaţă. Trebuie să se mişte încet, căci ar exploda dacă ar ieşi numaidecât la suprafaţă. Îi trebuie trei luni întregi ca să se ridice la suprafaţă, şi apoi încă multe zile ca să înoate prin apele reci până la Far. Iată-l aşadar, Johnny, pe cel mai uriaş monstru al creaţiunii, aici, în noapte. Farul îl cheamă, cu gâtul lui lung ca şi al său, răzbind deasupra apei, cu un trup la fel ca al său şi — mai ales — cu un glas la fel ca al său. Înţelegi acum, Johnny, înţelegi?

Fluierul de ceaţă se auzi din nou.

Monstrul îi răspunse.

Îl vedeam şi ştiam — un milion de ani de aşteptare în singurătate, a unei fiinţe care n-avea să se mai întoarcă niciodată. Un milion de ani de surghiun în fundul mării, un timp lipsit de noimă, căci cerul se golea de păsările-reptile, mlaştinile se zvântau pe continente, ursul şi tigrul cu colţi spadă se scufundau în iadul lor, iar oamenii alergau ca nişte furnici albe pe dealuri.

Fluierul de ceaţă răsună din nou.

— Anul trecut, urmă Medunn, făptura aceea a înotat toată noaptea, de jur împrejur, de jur împrejur. Nu cuteza să se apropie prea mult, cred că era perplexă. Sau poate i-era teamă. Şi niţeluş ciudă, pentru că bătuse atâta drum. Dar a doua zi, pe neaşteptate, ceaţa s-a ridicat, iar soarele a răsărit din nou, pe un cer albastru ca o icoană. Iar monstrul a înotat departe de căldură şi linişte, şi nu s-a mai întors. Presupun că a stat şi-a meditat un an de zile, cumpănind pe toate feţele cele văzute.

Monstrul era acum la numai vreo sută de iarzi, şi striga la fluierul de ceaţă, care striga la el. Când lumina farului îi atinse, ochii monstrului scăpărară ca focul şi ca gheaţa, ca focul şi ca gheaţa.

— Aşa e viaţa, conchise Medunn. Cineva aşteaptă întotdeauna pe un altul, care nu se mai întoarce niciodată acasă. Întotdeauna o fiinţă iubeşte pe alta, mai mult decât aceasta o iubeşte pe ea. Iar după un timp îţi vine să distrugi fiinţa pe care o iubeşti, ca să nu te mai facă să suferi.

Monstrul înota spre Far.

Fluierul de ceaţă răsună din nou.

— Să vedem ce se întâmplă, îmi spuse Medunn.

Şi deconectă fluierul de ceaţă.

Tăcerea ce se aşternu în clipele următoare era atât de intensă, încât ne puteam auzi bătăile inimii în clopotul de sticlă al turnului; auzeam parcă şi mişcarea lină, uleioasă, a luminii.

Monstrul se opri ca îngheţat. Ochii lui enormi ca nişte lanterne clipiră. Botul i se căscă. Şi scoase un fel de muget, ca bubuitul unui vulcan. Începu apoi să-şi scuture capul încolo şi încoace, ca şi cum ar fi vrut să caute sunetele pierdute acum în ceaţă. Zgâindu-se la Far, mugi din nou. Apoi ochii i se aprinseră. Ridicându-se şi bătând apa, se năpusti spre turn, cu furie.

— Medunn, conectează la loc fluierul! îi strigai.

Medunn căută pe bâjbâite comutatorul, dar chiar în clipa când îl nimeri, monstrul se ridică iarăşi. I-am zărit labele uriaşe abătându-se spre turn, aidoma unor peşti strălucind în năvodul de lumină dintre gheare. Ochiul enorm din partea dreaptă a capului său zbuciumat scapără în faţa mea ca un cazan, în care aş fi putut să mă prăbuşesc urlând. Turnul se zgudui. Fluierul de ceaţă ţipă, monstrul urlă şi, îmbrăţişând turnul, izbi în sticlă, care se sparse deasupra noastră.

Medunn îmi strigă, apucându-mă de braţ:

— Repede, jos!

Turnul se legănă, tremură şi începu să cedeze. Fluierul de ceaţă şi monstrul urlau. Coborârăm scările, poticnindu-ne, gata-gata să cădem.

— Repede!

Am ajuns jos, în clipa când turnul se prăvălea spre noi. Ne-am ghemuit sub scări, în mica pivniţă de piatră. Aceasta începu să se cutremure, sub ploaia de stânci abătute asupra ei. Fluierul de ceaţă încetă brusc să mai ţipe. Monstrul se lăsă cu toată greutatea pe turn. Turnul se nărui. Eu şi Medunn am îngenuncheat unul lângă altul, ţinându-ne strâns, în timp ce lumea noastră sărea în aer.

Când se isprăvi totul, nu mai rămase nimic altceva decât bezna, şi apa care clipocea izbindu-se de pietre. Şi celălalt sunet.

— Ascultă! îmi spuse Medunn liniştit. Ascultă!

Am aşteptat o clipă. Apoi am auzit. Întâi o bolboroseală ca aceea făcută de aerul absorbit de un tub uriaş, apoi bocetul jalnic şi desperat al monstrului solitar se revărsă în valuri asupra noastră; duhoarea greţoasă a trupului său umplea văzduhul, la un pas de pivniţa noastră. Monstrul deschise botul şi gemu. Turnul nu mai era. Lumina nu mai era. Farul care-l chemase pe monstru de la o distanţă de un milion de ani, nu mai era. Iar monstrul îşi deschidea botul, scoţând nişte sunete grozave. Sunetele unui fluier de ceaţă. În noaptea aceea, oamenii de pe navele care vor fi trecut în largul mării, şi care nu vor fi zărit lumina, şi nimic altceva, îşi vor fi spus, auzind sunetele acelea: „E fluierul de ceaţă al Farului singuratic din golf. Totu-i în ordine. Înseamnă că am ocolit promontoriul.”

Aşa au mers lucrurile până la capătul nopţii.

Soarele era fierbinte şi strălucea galben în după-amiaza zilei următoare, când echipa de salvare veni să ne scoată din pivniţa noastră acoperită de stânci.

— Turnul s-a prăbuşit, le spuse Medunn pe un ton grav. S-a prăbuşit din cauza unor fisuri provocate de valuri.

Şi mă ciupi de braţ.

Nu era nimic de văzut. Oceanul era calm, cerul albastru. Dar din materia verzuie ce acoperea pietrele turnului prăbuşit şi stâncile de pe ţărm, emana o duhoare de alge. O mulţime de muşte bâzâiau prin preajmă. Oceanul spăla ţărmul golaş.

Peste un an fu construit un nou far, dar între timp eu căpătasem o slujbă în orăşel, o nevastă şi o căsuţă plăcută, care, în nopţile de toamnă, răspundea o lumină gălbuie; uşile-i erau încuiate, pe horn ieşea fum. Cât despre Medunn, rămăsese şef peste noul far, construit din beton armat, potrivit propriilor sale indicaţii. „Pentru orice eventualitate”, spusese el.

Farul cel nou a fost gata în noiembrie. Într-o seară, târziu, m-am dus singur cu maşina, mi-am parcat-o, apoi am privit întinderea cenuşie a apelor şi am ascultat de departe semnalele noului fluier de ceaţă — o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori pe minut.

Monstrul?

N-avea să se mai întoarcă niciodată.

— S-a dus, îmi spuse Medunn. S-a dus înapoi în Adâncuri. A învăţat că în lumea asta nu poţi iubi nimic prea mult. S-a întors în Adâncuri ca să aştepte încă un milion de ani. Săracul de el! Aşteaptă şi tot aşteaptă acolo, în timp ce omul vine şi pleacă, pe planeta astă măruntă şi jalnică! Aşteaptă şi aşteaptă!

Şedeam în maşină şi ascultam. Nu puteam vedea farul sau lumina din golful singuratic. Auzeam însă fluierul, fluierul de ceaţă. Suna ca glasul monstrului.

Şedeam acolo, şi aş fi vrut să pot spune ceva.