Mici intamplari cu animale (65)

Prin fundul grădinii curgea un iaz care purta două mori. Malurile erau îmbrăcate în frînghie de sălcii, plopii bătrîni îşi ridicau coarnele în înălţime. In zăduful verii, cînd aveam răgaz, stăteam bucuros cu cartea pe o băncuţă la umbră. Era loc ferit, deasupra apei se trăgea şuvoi de aer răcoros, şopoteau valurile, susura frunza fără alinare a plopilor, prin tufărie umblau păsările zăvoaielor. Cartea mi se cobora adeseori pe genunchi, eram ademenit de cîte o mică scenă din viaţa palmei de lume din jurul meu. Într-unul din ceasurile acestea plăcute, s-a desfăşurat aproape lîngă picioarele mele o tragedie. Aud frunzărind pe jos şi mai aud şi un chiţcăit uşor. Un şoarece, desigur, şi îl caut din ochi. L-am zărit cînd a dispărut sub pătura de frunze uscate.

N-a trecut mult, s-au mişcat frunzele şi s-a ivit. Avea în gură o rîmă. Acesta nu-i şoarece rozător, ci un chiţcan (Sorex araneus); îl recunosc uşor, mai întîi după nasul prelungit ca o mică trompă, dar şi după haina mătă­soasă roşcată-brună, negricioasă, şi după mustăţile ţepoase, negre. Nici rudă cu şoarecele nu-i: ţine de neamul insectivorelor. N-am apucat să-l privesc bine şi a şi terminat cu rîma groasă cît un creion, parcă ar fi fost lihnit de foame. A stat doar o clipă, mişcîndu-şi tremurat botul ascuţit, şi s-a repezit sărind comic deodată cu toate patru picioarele. A mirosit de la mai bine de un pas mamornicul (Meloe proscarabeus), negru şi pîntecos, care se trăgea leneş peste frunze. Îndată l-a sfîşiat şi l-a mîncat, fără să-i pese de putoarea zemei din el. Nu s-a săturat; a moşmonit şi în dreapta şi în stînga, a mai prins ceva — nu ştiu ce — a prins şi un păianjen cu cruce pe spate. Un cărăbuş galben (Rbizotrogus solstitialis) a avut nenorocul să se lase din zbor în terenul de vînătoare al nesătulului: ţop-ţop, a fost pe el şi l-a ronţăit încît nici elitrele cele tari n-au mai rămas din cărăbuş. Într-adevăr, au dreptate cărţile: parcă  e cel mai nesătul dintre toate vieţuitoarele. Se zice că într-o zi îi trebuie să mănînce cît îi cîntăreşte trupul, şi numai carne. Dacă flămînzeşte cîteva ceasuri, moare de foame. Ce-ar fi dacă lupul, rîsul şi alte carnivore mari ar fi la fel ? Ar goli pămîntul sau li s-ar fi stins de mult spiţa.

Iată-l că se ridică, popîndău, în picioarele dinapoi. A obser­vat ceva deosebit, fiindcă prea agitat îşi tremură trompa mustă­cioasă. Hait! A sărit, aleargă, saltă — fiară răpitoare. Văd şi eu ce l-a scos din fire. Dar sub nişte buruieni a apărut alt chiţcan, la fel ca ăsta, dar mai mic. „Voi asista la un duet de dra­goste" — şi am rămas nemişcat, în aşteptare. La o mică distanţă s-au oprit amîndoi. Se cercetau, cred, mai mult cu nasurile decît cu ochii lor slabi. Deodată cel vechi a săltat, a sărit şi veneticul, dar amîndoi alături şi iarăşi s-au cumpănit unul pe celălalt. „Fac cunoştinţă viitorii soţi”, mi-am zis. Hop! Cel mai voinic a ţîşnit de-a dreptul în spatele celuilalt. „Ce-i asta? Dragoste?!" Se muşcau, se tăvăleau ghem, unul l-a prins de coadă pe celă­lalt, chiţcăiau. E bătaie în toată legea! Şi încă ce bătaie! În­dîrjită, fioroasă, fără cruţare... S-au desprins ca istoviţi. Cel mai mic a încercat să se îndepărteze; îndată a fost asupra lui potrivnicul şi l-a prins de după cap. Ţîţîia nenorocitul, se ros­togolea, dădea să prindă şi el — în zadar. S-a mai zgîrcit din picioarele cafenii, a mai mişcat din coadă — a fost gata cu el.

„Blestemată fiară" — m-am gîndit iarăşi. Ce a avut el cu fratele lui să-l omoare? Cît ar fi ei de nesăturaţi, rîme, gîndaci şi larve sînt din belşug pentru toţi. Numai de plăcerea de a omorî. Şi iarăşi m-am înşelat.

Învingătorul s-a desprins, a păşit mărunt în jurul mortului, l-a mirosit din toate părţile, apoi... a început să-l mănînce. I-a spintecat burta alburie, şi-a înfundat botul în măruntaie, a tras, a scos, a înghiţit hulpav. Apoi a început să sfîşie din carne. Îmi venea să alung canibalul; I-am lăsat să văd pînă la capăt ce face. Pînă la urmă, în mai puţin de un sfert de ceas, din victimă n-a mai rămas decît piele sfîşiată şi oscioare. Iar acum „fiara", gîrbovită în şezut, îşi curăţa botul şi mus­tăţile, spălîndu-se şi pieptănîndu-se cu labele din faţă. Aici lîngă picioarele mele.

Nu m-am putut răbda: am dat cu piciorul spre chiţcan. S-a speriat, şi repede ca o sfîrlează, a sărit şi a dispărut în buruieni.

Se zice că atît de sîngeros şi crud e chiţcanul şi atît de în­nebunit de foamea care nu-i adoarme, încît mamei, după ce îşi creşte puii, nu îi este ruşine sa se şi ospăteze din ei.  Îndată ce a slăbit şi s-a stins instinctul matern, copleşeşte firea de fiară. Se mai zice că chiţcanii sînt tare folositori, distrugînd sumedenie de cărăbuşi şi alte gîngănii dăunătoare. Or fi ! Dar de cînd am văzut ce am văzut, nu am pentru ei o simpatie deosebită.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor