Micul Cantemir și Umbra

În hol, lustra cu trei braţe lumina puternic. Era linişte. Umbra micului Cantemir se aşeză cuminte pe un perete. Din senin, băiatul se gîndi: „Ce-aş mai face din tine o cămilă cocoşată!”

- N-are să-ţi meargă, răspunse acestui gînd Umbra. Acum ştiu totul despre cămile. 

Părea nemîncată de multe zile. Fiind vorba despre umbra lui, băiatul se înduioşă şi era gata să-i aducă un pahar cu lapte şi un sandviş cu unt. 

- Nu-mi place laptele şi nici pîinea cu unt. Ştiu totul despre lapte şi pîine cu unt, spuse ea cu superioritate, dar băiatul ştia că cine rîde la urmă, rîde mai bine. Sau mai rău, îl dojeni Umbra. Sunt nenumărate feluri de rău. Eu le ştiu; de acum le ştiu.

- Observ, spuse micul Cantemir, că eşti mare ghicitoare. În toate cărţile pe care le-am citit n-am văzut ceva asemănător. Te felicit!

Umbra se clătină măgulită. Băiatul zise, neputîndu-se stăpîni:

- Eşti cam îngîmfată. Şi repeţi ce spui ca un papagal. Şi te ţii după mine ca o umbră.

- Şi ce dacă mă ţiu?! Umbră! Spune, şi ce?

- Ţi-aş spune, dar nu ştiu nici eu; ceea ce ştiu este că nu pot scăpa de tine, îmi dau seama de multă vreme, n-am avut prilej să ţi-o spun. Te întreb eu acum: de ce?

- Ca să nu faci umbră pămîntului degeaba, spuse ea solemn. Nu prea ne înţelegem, văd.  Un motiv serios ca să mă ţin după tine.

- Mai serios decît un portar pe care l-am văzut ieri într-o gheretă nu cred că poate fi, zise la fel de solemn băiatul.

- Eşti atît de asigur de asta?

- Sunt sigur că se potriveşte!

Răspunsurile anapoda erau unele din bucuriile rare ale micului Cantemir. Se dădea în vînt după ele.

În felul ei, Umbra nu se dădu bătută:

- Cîteodată se nimereşte. Să te văd însă pe unde scoţi cămaşa cînd ai să te trezeşti că acasă-ţi faci o socoteală şi la şcoală nu se potriveşte, ai? Ce zici?

- Îţi spun pe unde scot cămaşa, se înveseli micul Cantemir, dacă ştii să ghiceşti asta:

Intru în casă să scap,

Şi casa-mi iese

pe ferestre.

Ia să te văd, dacă eşti aşa meşteră ghicitoare şi dacă eşti mereu în spatele meu, spune, să aud...

-Este... este... este aăăă, e...

Nu era nevoie să alergi înapoi o poştă întreagă pentru a vedea că, de data asta, Umbra nu poate răspunde.  Bîlbîiala ei era de-a dreptul ruşinoasă.

- E limpede, spuse băiatul. Nu ştii, m-am convins. Am să-ţi spun eu...

Deşi băiatul nu se mişcă, Umbra, cuprinsă de nelinişte, începu să se agite pe perete, ţopăia de colo colo, cu toate că un capăt al ei era, fără putinţă de scăpare, strivit sub tălpile băiatului.

Fără grabă, micul Cantemir se gîndi la răspuns.

- Ştiu, ţipă Umbra, cuprinsă parcă de nebunie. Este peştele în plasă. Am ghicit, am ghicit!

Parcă  se certau zece cuţite subţiri, lucii, ascuţite. Cu greu se opri din ţopăială.  

- M-am lămurit, spuse micul Cantemir. Te-ai specializat în calcul electronic. Singură habar n-ai de nimic.

Ghiceşti tu, dar numai ce vrea să gîndească băiatul. Te-am prins!  Mai stăm noi de vorbă. Oricum, nu-ţi spun pe unde scot cămaşa. Nu meriţi.

- Te rog, scînci Umbra, te rog spune-mi, mor dacă nu ştiu, te rog, doar sunt...

- Mă faci să am o părere cît se poate de proastă despre tine şi una din ce în ce mai bună despre mine, zise băiatul. Cu toată bătrîneţea ta, mai că-mi vine s-o cred pe ma’Magdalena. “Amalio, zice ea, copii deştepţi ca azi nu s-au mai văzut. Prea deştepţi şi obraznici, dragă!”

- Are dreptate, suspină Umbra. Obraznici. In felul asta n-ajungi departe, să ştii, trebuie să fii un copil cuminte, ascultător, să nu, să nu , să nu..

- Nu te mai văicări, zise micul Cantemir. Două mătuşi sunt exact ce-mi trebuie. Crede-mă, îmi ajung. Nu mai vreau încă una.

- Auzi, auzi cum vorbeşte, auzi ce vorbe, un copil, auzi...

- Bîlbîiala ta mă oboseste. De ce nu vrei să fii înţelegătoare şi nu vrei să mă laşi boabe?

- Boabe? Să-ţi fie ruşine! Şcolar eşti tu? Imi pare rău că sunt umbra ta, mai bine aş fi umbra unui măgar. Vorbeşti anapoda. Cum adică boabe?

- Adică întreg, spuse băiatul. Boabe înseamnă aici întreg. Chestia cu măgarul, să ştii, nu mă deranjează.

Era sătul pînă peste cap. Dar cum să scapi de umbra ta?

- Nu-l deranjează! Ce tupeu! Un copil cuminte nu răspunde. Şi ce-i asta? Intreg? Boabe?

- Adică nu vreau să fiu pisat, mă înţelegi? Asta vreau. Să nu mă las pisat. Aici e greul. Eu nu vreau, cu toate astea, care cum pofteşte, vine şi mă pisează. De ce?

- Mi-e somn, zise Umbra. Nu pricep nimic. Gata!

Ascultătoare, tăcută, subţire, ea va repeta de-acum înainte, prin somn, mişcările băiatului. Atît.

*

Micul Cantemir îşi vorbi singur, înciudat:

- Nu mai vreau să fiu pisat!

În aceeaşi clipă apăru un fel de om, jumătate turbină, jumătate farmacist, aducînd oarecum din profil cu o maşină de scris. Ciudata vietate făcu o plecăciune perfectă din toate punctele de vedere. Cel mai exigent profesor de plecăciuni din lume nu i-ar fi putut da mai puţin de nota zece. El zise, cu gura în podea:

- Poruncă, stăpîne!

Dorinţa lui de a fi pe plac era atît de puternică, încovoierea atît de supusă, încît micul Cantemir nu ar fi fost singurul cuprins de lenea plăcută pe care o simt la ceafă şi în genunchi cei care dau porunci. Uită totul şi spuse într-o suflare:

- Poruncesc o îngheţată cu fistic, migdale, alune americane, asortată cu ciocolată şi frişcă, portie triplă.

In mîna celui făcut din două jumătăţi atît de deosebite, pe o tavă de cristal, într-o cupă, se afla îngheţata cerută.

- Ooo, făcu micul Cantemir. Nici nu-mi...

Bătu deodată din palme, încruntă sprîncenele, era acum un mic vizir furios.

- Ce-i asta? O îngheţată? Nu-mi trebuie!

Bătu cu piciorul în podea, pintenii sunară.

- Vreau un Mercedes!

Pe tava de cristal apăru un cleşte de scos cuie nou-nouţ.

 - Aiii! strigă micul Cantemir. Iţi baţi joc de mine? Vrei să mă faci să cred că Mercedes face şi cleşti de scos cuie? Te trimit la spînzurătoare. Un Mercedes am spus, mai repede!

Omul cu profil atît de ciudat îşi îndoi spinarea cu o repeziciune şi o eleganţă ce confirmară titlul de campion mondial la sportul ăsta, titlu pe care îl deţinea de doi ani. Ridicîndu-se, părea încurcat, prins cu ocaua mică.

- Poruncesc, urlă micul Cantemir, poruncesc...

- Ştiţi, şopti celălalt, nu se mai poate. Iar s-au încurcat comenzile. Ceva nu-i în regulă la tabloul de comandă. S-ar putea însă... mai tîrziu. Există o şansă...

Pofta de porunceală a băiatului se topi ca prin farmec. Il dureau mîinile şi picioarele, ceva amar se lipise de cerul gurii. ,,Să fie chiar atît de obositor să dai porunci?“ se întrebă el. Ii părea rău după îngheţata negustată.

- Ia spune, bine că mi-am amintit, cine eşti?

- Eu sunt Nu-vreau-să-fiu-pisat.

- Şi ce dacă nu vrei să fii pisat? Treaba dumitale. (Nici nu apucase băiatul nostru să poruncească bine şi începuse să uite restul. Deşi totul ţinuse atît de puţin, îşi revenea greu, cu multe ocoluri.)

- Asta sunt, i se răspunse. Am fost chemat, am venit. Dar eu singur nu ajung.

- Dacă nu ajungi, foloseşte o scară, îi sugeră micul Cantemir. Dar, de fapt, unde vrei să ajungi ?

- Nu ajung, în general, zise Nu-vreau-să-fiu-pisat, fără să se supere. Pentru ca să nu fii pisat, nu ajunge să vrei tu, trebuie să vrea şi cel care te pisează. Înţelegi? Eu am venit, e drept, dar n-am făcut decît jumătate din treabă.

Dintr-un buzunar fără fund, scoase o jumătate de piuliţă de alamă şi jumătatea de sus a pisălogului.

- Poftim, adăugă. Restul se află la el.

Micul Cantemir vru să dea o poruncă straşnică, dar îşi aduse aminte la timp că nu se mai poate.

- Nu se poate face nimic, continuă celălalt. Eu sunt numai eu, nu sunt şi el. Fac ce pot.

- Dar cu dorinţele? îşi aminti băiatul.

- Altă căciulă! I-am ţinut locul titularului. Era la masă. Ce faci nu contează; ce eşti contează.

- Destul de complicat pentru mine, se necăji băiatul.

- Şi eu sunt complicat. Uită-te la profilul meu!

Un pocnet scurt. Un scîrţîit prelung. O tropăială asurzitoare, apoi lătrături, rîsete, guiţaturi, miorlăituri, un miros de celuloid ars amestecat cu lapte dat în foc, cu smoală topită, cu mere murate şi leustean. Un fum galben. La urmă, zgomotul înfundat pe care l-ar face cîteva sute de roţi de cauciuc pentru camioane, ce s-ar rostogoli deodată pe treptele de piatră ale unei scări.

Din “Intîmplări din noaptea soarelui de lapte" de George Bălăiţă

Cap 1: aici
Cap 4: Micul Cantemir și matematica